Portugalia (II)

După aproape două ore de drum şerpuit de-a lungul coastei şi cu acea senzaţie de uşoară dezamăgire uitată undeva în urmă, am ajuns în Carvoeiro, în faţa hotelului la care aveam rezervare. E vorba despre Mirachoro Praia.

Trebuie să spun că nu ştiam mai nimic despre Carvoeiro. Eu aş fi vrut să stau în Faro, dar cum la nemţi n-am găsit nimic liber decât în Carvoeiro, am ajuns acolo. Şi nici nu am încercat să aflu foarte multe, adică nu m-am dus cu lecţiile făcute, tocmai ca să nu ştirbesc din plăcerea de a descoperi ce era de văzut la faţa locului. Am luat un fel de ghid turistic, dar despre toată Portugalia, aşa că nu cunoşteam detalii.
Aşadar, am ajuns la hotel, care e un amestec foarte relaxant de modern şi rustic. Printre pozele din link sunt imagini din el. Şi mai plăcută a fost senzaţia că, dacă plăteşti trei stele, chiar primeşti trei stele. O să revin la asta. După un duş şi o privire de pe balconul camerei, am ieşit la un prim tur. Evident, întâi am căutat un loc să mâncăm, deja oboseala îşi spunea cuvântul, iar efectul cafelei slabe din avion dispăruse de ceva vreme.

Mirachoro Praia e pe strada principală din Carvoeiro, pe care sunt şi o mulţime de restaurante şi cafenele. După 15-20 de minute de nehotărâre, am ales un local mai puţin pretenţios, de unde se simţea un miros irezistibil de peşte la grătar. Cu toate astea, eu am ales să fac cunoştinţă cu o mâncare locală, faimosul (acolo) Piri Piri Chicken. Care n-aş spune că are cine ştie ce gust specific, dar e foarte bun. Şi n-am aşteptat o jumătate de oră să ne ia cineva comanda, nici ca să ne-o aducă, până să vină mâncarea am primit nu-mai-ştiu-ce din partea casei, porţiile au fost prea mari pentru mine (aşa era peste tot, aveam să constat mai încolo), cafeaua bună, iar personalul amabil şi vorbitor de engleză şi germană – şi cu asta urma să mă obişnuiesc. Ăsta a fost primul contact cu serviciile din acea zonă a Portugaliei şi insist asupra lor pentru că mie mi-au lăsat o impresie foarte bună, mai ales că fără să vreau am făcut o comparaţie cu ce şi cum primeşti la noi pe litoral. Şi mai insist pentru că ăsta e un aspect care doare când vine vorba de România şi chiar nu mă aşteptam ca Portugalia să ne dea o lecţie în privinţa asta. Ce-i drept, la momentul respectiv nu ştiam încă de unde vine “priceperea” lor în ale turismului.

În săptămâna cât am stat acolo (da, doar atât, din păcate) am mâncat doar dimineaţa şi seara la hotel, astea fiind incluse în ce plătisem, iar la prânz pe unde aveam chef. Iar după o plimbare mai lungă şi după o primă privire în jur am început să înţeleg care era secretul locului: era înţesat de turişti englezi şi nemţi. N-aş putea spune cu exactitate care erau mai mulţi, dar înclin să cred că englezii. Şi asta nu de o zi-două, ci de o grămadă de ani. Aşa se explică de ce tot personalul din servicii vorbea bine cele două limbi, iar portugheza abia dacă o auzeam, doar câte un obrigado spus de turişti din respect pentru localnici.

Din acelaşi motiv toate localurile îşi adaptaseră meniurile şi ades vedeai pe tăbliţele de la intrare că listele începeau cu english breakfast, printre feluri era musai english steak şi altele asemenea. Programul muzical de seara era în multe locuri specific PUB-urilor, hotelurile şi vilele aveau terenuri de golf, pe undeva era chiar şi un hipodrom… Meniurile nu erau scrise în protugheză, ci în engleză şi germană, pe suveniruri erau şi inscripţii în portugheză, dar predominau cele în limbile amintite, la fel şi afişele din diverse locuri. Acum, n-aş vrea să se înţeleagă că locul şi-ar fi pierdut farmecul local. Nu, nici vorbă, nu uiţi nicio clipă că eşti pe malul portughez al Atlanticului, spun doar că englezii şi nemţii au influenţat foarte mult calitatea serviciilor. În bine, desigur. (va urma)