Călătorie în timp

Azi

şi

La început

Sotto voce

Ce animale ciudate suntem... La început, voiam să uit, ca să nu mai simt. Acum, sunt momente când mă tem că o să uit. Nu vreau să uit. Tears in Heaven...

***

Ce iarnă zăludă... Şi nu-mi plac ultimele zile din an. Toţi trepidează, fac bilanţuri, provizii, aleargă de ici-colo. Ăsta e unul dintre momentele când mă închid în carapace şi aştept să treacă.

Iar dacă închid ochii pot simţi o adiere caldă, sunetul valurilor şi dimineţile tăcute.

Cinismul? Poate fi îmblânzit uneori.

Mi-e dor de o plimbare la pas, cu mâinile afundate în buzunare, fără ţintă şi fără asfalt ud sub picioare. Şi de o cafea afară. Cât mai e până la vară...

Black and Blue

Veşti bune

Chris Rea

şi

Duke Ellington Orchestra

Crăciunul cândva

Cum spuneam (sau nu), am crescut la ţară, undeva la graniţa dintre Maramureş şi Sătmar, pe vremea când Crăciunul era albit frumos de zăpadă şi colindele încă mai adunau oamenii laolaltă. Şi, pentru o vreme, a fost frumos. Cât eram încă mici şi părinţii se alăturau altor 3-4 familii din vecini şi colindau de la unii la alţii, iar pe noi ne lăsau împreună, singuri, la ultima familie care avea să fie colindată. Eram foarte veseli. Nu pentru că am fi înţeles prea mult din faimosul spirit al Crăciunului, ci pentru că era un prilej să ne distrăm fără cei mari. Jucam rummy sau cărţi, mâncam ce aveam chef, vorbeam de-ale noastre şi ne prosteam. Într-unul din anii ăştia ţin minte foarte clar că am reuşit să răsturnăm bradul imens al verilor mei.

Habar n-am de ce, dar îmi dau seama acum că nu se făcea prea mult caz pe tema cadourilor de Crăciun puse sub brad. Mult mai important era Moş Nicolae, din punctul ăsta de vedere. De Crăciun nu prea ţin minte mare lucru despre cadouri... Bradul, da, era dorit. Şi neaparat natural. Îl îmbrăcam în 24 decembrie, ziua, niciodată mai repede, nu îmi plăcea mai repede.

În seara de 24 se mergea la biserică, după care începea colindatul. Sau reunirea familiilor, deşi asta se întâmpla mai mult pe 25 decembrie. Cum spuneam, cât eram mici, colindau părinţii. Şi era frumos... Când ajungeau unde eram noi, nu ne bucuram imediat, pentru că ne stricau joaca, aşa gândeam atunci. Dar mai apoi ne aşezam pe lângă ei şi ne plăcea să îi ascultăm povestind diverse. Bârfe de oameni mari, amintiri din tinereţea lor sau cine ştie ce poveşti. Plus colindele, pentru care se opreau din când în când din povestit. Cel mai mult îmi plăcea colindul care începea cu Colo sus în vremea ceea..., nu mai ştiu cum se numeşte. Era şi preferatul unui unchi căruia toată lumea îi spunea naşul John. El avea şi un acordeon, pe care îl scotea din dulap când colindau. Era un om foarte simpatic, iubea şahul, pictura şi rebusul. De la el am învăţat să fac rebus şi încă mai am pe acasă nişte rebusuri Flacăra de prin anii '70, parcă. Uneori mi-e foarte dor de vremurile alea... N-au fost ani uşori, nu eram familii avute, să pot spune că trăiam foarte bine, plus că era pe vremea lui Ceauşescu şi cu asta cred că am spus tot. Dar oamenii erau un pic mai deschişi, mai apropiaţi unii de alţii, noi ne bucuram sincer de orice mărunţiş... În fine, a fost o perioadă frumoasă, în ciuda greutăţilor, oricât de clişeistic sună.

Totuşi, a urmat şi o parte care nu mi-a plăcut, pentru că, prin clasa a şaptea sau a opta, lucrurile s-au schimbat un pic. Ei, şi aici urmează un întreg tărăboi cu care niciodată nu am fost de acord, dar o vreme a trebuit să mă aliniez şi să îl practic. De la aceeaşi vârstă, băieţii din sat începeau să colinde în grupuri organizate, costumaţi pentru scena naşterii lui Isus. Găştile se formau cu mult înainte de Crăciun şi se făceau chiar repetiţii. Costumele cred că şi le confecţionau singuri, cel puţin o parte dintre ele. Poate că le dădeau şi de la biserică unele, nu sunt sigură. Cert e că toate cele... nu mai ştiu, 10-15 găşti din astea se adunau în seara de 24 la biserică, de unde se împărţeau pe străzi şi porneau la colindat prin tot satul, cu predilecţie pe la casele unde erau fete, pe la prieteni şi rude.

Fiind fată, eu eram de partea cealaltă a baricadei, ca să zic aşa. Asta însemna că toată noaptea de 24/25 trebuia să stau să aştept colindătorii. Îmbrăcată cât mai frumos (elegant nu cred că e cuvântul potrivit), cu masa pusă şi cu zâmbetul la vedere. O ipostază pe care am urât-o, trebuie să recunosc. Mai toate fetele îşi plănuiau seara asta cu mari emoţii, cu nu ştiu cât timp înainte, îşi făceau la vreo croitoreasă din sat haine la comandă, ceva special pentru Crăciun. Iar mâncarea... cred că se lucra două zile întregi la ea. Ţin minte că mama (şi nu doar ea, aşa era la oricine) făcea câte 6-7 feluri de prăjituri, şniţele, chiftele, plus tradiţionalele porcării, brânzeturi, salată de boeuf şi altele. În cantităţi mari, cu adevărat mari. Pentru că toate trupele alea de colindători (erau vreo 7-8 inşi în fiecare) erau servite cu mâncare şi băutură. Ah, da, băutura: se cumpărau lăzi de bere, lăzi de apă minerală (încă era apă la sticlă, nu la pet), sucuri, vinul de casă, pălinca... Iar tu trebuia să stai ca o mimoză toată noaptea, să îi serveşti, să zâmbeşti şi să faci conversaţie, orice o fi însemnat asta. Adică, ce naiba mai puteai să vorbeşti cu oamenii ăia care beau câte ceva la fiecare casă şi când ajungeau la tine numai treji nu mai erau? Şi toată povestea asta se întindea până spre dimineaţă, pe la trei-patru, chiar cinci.
Normal că a doua zi ai fi vrut să stai toată ziua în pat, dar nu vedeai aşa ceva. Trebuia să fii aptă pentru slujba de dimineaţă, să faci act de prezenţă la biserică, iar apoi, după prânz, marele pelerinaj al colindătorilor începea din nou. Veneau alţii, care noaptea fuseseră pe alte străzi sau care, pur şi simplu, îţi erau prieteni, colegi, vecini şi nu apucaseră să vină pe la tine.

Da, era o întreagă nebunie... Şi am scăpat de ea când am plecat, spre sfârşitul liceului. Fiind în oraş, nu mai ţineam prea mult legătura cu cei de acolo şi reuşeam să mă fofilez. Doar în două feluri scăpai de toată tevatura: dacă te mutai sau dacă te măritai, adică un fel de ieşire din circuit.

Acum nu prea se mai face aşa ceva. Nici măcar părinţii noştri nu mai merg la colindat, cum făceau cândva. Doar rudele se vizitează şi atât. S-au adaptat şi ei, s-au modernizat. Lumea e mai rece, mai distantă, oamenii mai individualişti...

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea. Mai sunt detalii care mi-or fi scăpat, că am scris pe fugă. Dincolo de toate astea, însă, mie îmi place Crăciunul acasă. Nu la munte, nu împreună cu o duzină de străini, nu în vreun club. Acasă, cu cei apropiaţi. La urma urmei, e prilej de odihnă, de tras sufletul şi de zâmbit leneş.

Ajun

Sărbători frumoase şi liniştite tuturor!

Sper să am timp azi să mă strecor aici să povestesc despre Crăciunul din copilăria la ţară.

Alternativă la (mult prea mediatizatele) colinde

Winter Wonderland

All Would Envy

Repetitive

E soare cu dinţi şi m-am trezit cu un inexplicabil dor de Crăciun, de colinde, cu o acută senzaţie de iarnă. Probabil din cauză că a fost prima noapte în care temperatura de afară a coborât sub zero grade. Ciudat cum memoria noastră reacţionează automat la anumite schimbări ciclice. Cum se face frig, cum caut cu ochii pe geam zăpada şi devin conştientă de căldura caloriferelor. Simt nevoia să răscolesc după colindele de prin calculator şi îmi imaginez globurile din brad. Casa devine, brusc, mai plăcută, pentru simplul fapt că la adăpostul ei poţi scoate limba frigului de afară. Asta nu înseamnă că îmi place iarna. Nu suficient. Doar că azi dimineaţă am simţit cum se apropie.

Cu o cafea într-o mână şi cu o ţigară imaginară în cealaltă, citesc "dezvăluirile" lui Vlas, din Evenimentul Zilei. Şi mă întreb, retoric oarecum, dacă mai e cineva care s-o ia în serios. Adică, nu ce spune, că unele lucruri sunt plauzibile, ci manevra asta slabă prin care Vîntu e arătat cu degetul - el e marele vinovat! -, dar e liber ca pasărea cerului. Pe undeva, eu îl admir, pentru simplul fapt că are o minte brici şi are tupeul să o folosească. De ce să-l condamni, la urma urmei, dacă există milioane de fraieri dispuşi să îi cadă în plasă?! Pe de altă parte, mă întreb dacă şi-ar mai putea pune în aplicare ingineriile financiare fără sprijinul involuntar al legislaţiei de la noi şi fără cel voluntar al justiţiei. Şi mă gândeam la un mic experiment: să-i mutăm pe toţi cei care au jucat cartea FNI într-o altă ţară, cu legi bătute în cuie, cu justiţie mai lungă în mână şi mai puţin legată la ochi (chestie de proporţii), cu mai puţini oameni cu mentalităţi rurale... şi să vedem ce se întâmplă. Ar fi interesant. Zic eu. Abia atunci ar fi un joc cinstit. Mă rog, pe cât poate fi de cinstit un joc.

Afară sunt minus 5 grade. Brrrrrrr!

Ieri am văzut prin magazine o grămadă de globuri, beteală şi alte prostioare pentru Crăciun. Până şi brazi am văzut. Artificiali, ce-i drept. Parcă e prea devreme, nu? Mai sunt aproape două luni până atunci. Stricaţi tot farmecul, comercianţi de iluzii ce sunteţi!

Opera văzută altfel

Pentru cei care au chef de stat în casa, între perne, cu un pahar în mână, departe de frig, de zăpadă şi de disperaţii din supermarketuri - recomand acest... hai să îi zic film. Poate chiar vă număraţi printre cei care au fost la operă şi şi-au pus diverse întrebări (în gând, pentru că nu ne place să arătăm că nu ştim anumite lucruri) sau printre cei care vor să meargă la operă dar au anumite reţineri... Julia Migenes oferă nişte explicaţii, într-o manieră care vă va face să priviţi opera un pic altfel. Dacă nu cu mai multă înţelegere, măcar cu umor. Recomand răbdare până la capăt, nu renunţaţi după primele cinci minute.

Se me hizo fácil

Povestiri pentru Revista scriitorului

M-am ferit să fac asta până acum şi încă nu sunt convinsă că e bine, dar... de două luni, Revista scriitorului publică povestiri şi premiază lunar câte una. E o idee interesantă şi utilă, mai ales pentru începători.

Am trimis şi eu, iar luna asta mi-am regăsit textul între primele şase din optzeci.

De sezon

Mix

(gânduri) de prin nămeţi

- ar trebui inventată meseria de pesimist

- Băsescu pare să nu mai aibă nici măcar simţul umorului; dacă l-o fi avut vreodată...

- nu înţeleg conceptul de "curăţenie de Crăciun" şi "curăţenie de Paşte" - adică în restul anului nu faci curăţenie sau cum?

- azi noapte nu prea mă gâdila somnul şi mi-a venit o idee, tre' să vorbesc cu J

- de ce se spune "azi noapte"? când spui asta deja nu mai e acelaşi azi...

- într-o altă viaţă cred că am fost nisip de plajă; bine, nu la Marea Nordului...

- ştie cineva EXACT unde era Cafeneaua Fialcovschi?

Puerto Rico

Mr. Heatmiser

NU

nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă...

Hobby şi alte povestiri

Multă vreme n-am putut să citesc povestiri. Nu ştiu exact de ce. Şi cred că am mai spus-o... Pur şi simplu, fugeam de volumele de proză scurtă. Nici măcar povestirile lui Llosa nu le-am citit încă, deşi Llosa e unul dintre preferaţii mei. Am încercat să-mi explic reacţia asta a mea vizavi de proza scurtă şi cred că are legătură cu faptul că eu sunt genul care are nevoie de spaţiu când scrie, nu îmi place şi nu pot să spun ce vreau în cuvinte puţine. Trebuie să mă desfăşor, altfel nu iese ce aş vrea. Şi când lucram în presă făceam la fel, mereu negociam cu şefii: Cât spaţiu am? Atât. Nu pot în atât, dă-mi mai mult sau nu scriu deloc. Cât vrei? Atât. Nu am chiar atât, încearcă în... Şi în final ajungeam la un compromis.

Cred că asta se răsfrânge şi asupra a ceea ce citesc. Mă gândesc că în pagini atât de puţine nu poate fi ceva care să îmi placă. Sau, dacă îmi place, se termină prea repede şi iar nu e bine.

Pentru mine, ăsta e un handicap şi vreau să scap de el. La scris încă nu-mi iese, dar anul ăsta am reuşit, totuşi, să citesc nişte povestiri şi chiar mi-au plăcut. Primele au fost ale lui Bedros Horasangian. După care a venit volumul lui Mihai Radu: Hobby şi alte povestiri. Am găsit o recomandare aici, m-a atras şi am comandat-o.

Sunt cinci povestiri. Puţine, zic eu. Şi nu pentru că am spus ce am spus mai devreme, ci pentru că aş mai fi vrut... Personajele sunt cât se poate de reale, de posibile, iar întâmplările încep tot într-un posibil oarecare, numai că se termină în cu totul altă parte, într-o manieră care te face să uiţi de tine, de lumea din jur şi să te trezeşti în atmosfera de poveste pe care orice scriitură trebuie să o creeze, la urma urmei. Cinci povestiri (prea) scurte şi fără legătură între ele, aşa că nu trebuie să ţii cont de vreo ordine. Mie mi-a plăcut cel mai mult Înmormântarea, de aceea zic să fie lăsată la urmă, pe principiul după care mâncam cozonacul când eram mică: miezul la urmă.

Totuşi, poate că e bine că nu sunt mai multe în volumul ăsta, cel puţin nu în acelaşi stil: începi să ghiceşti felul în care se termină. Nu finalul în sine, ci maniera, să zicem.

Cert e că mi-au plăcut şi aştept un volum mai cuprinzător al lui Mihai Radu. Sau chiar un roman. Da, m-am întors de unde am plecat, dar un roman ar fi chiar interesant. M-a convins.

Ah, să nu uit: îmi place mult coperta.

Aduc aici câteva rânduri din Înmormântarea:

Şi-a aprins o ţigară şi s-a gândit cât de uşor poate rătăci mintea unui om dacă nu are ceva anume de făcut, dacă nu se pierde ea însăşi într-o misiune anume.

Copacii foşneau liniştit, substrat al unei linişti mai mari care voia să se facă auzită, fruntea i se răcorea, din vreme în vreme, în adierea vântului.

Nu ştie cât a rătăcit aşa, în voia gândurilor, dar cu mai mult de o oră înainte de întâlnire era aşezat la terasa "Cabrillo", acolo unde urmau să se vadă.

"După ce criteriu? Care fusese motivul pentru care a ales această terasă? E cât se poate de aiurea, dacă stai să te gândeşti la toate, adică să iei la puricat..."

Ce motiv să aibă? Nici unul, nu avusese nici un motiv, trecuse atât de rar prin acest cartier. Acum, se simţea atât de greu pe dinăuntru, încât s-a ridicat de pe scaun, a ocolit masa de trei ori şi s-a aşezat la loc.

"Aţi pierdut ceva?", l-a întrebat o fată scundă, blondă.

"Nimic, nimic...", a spus el şi a privit în jur preocupat, ca un general pregătit să apere cu orice preţ o poziţie pe care nu o cunoaşte.

30's slang

Baby Wants a Diamond Ring

That Cat Is High

You Can't Beat The House

Nu-mi place să mă înrolez.

Confesiune

Ascultam vocea extraordinar de liniştitoare a lui Nat King Cole şi mă gândeam: pe unii oameni îi iubeşti pur şi simplu, fără să îi fi văzut vreodată, fără să îi fi cunoscut direct. E una dintre cele mai pure forme de iubire, echivalentul faimosului touching souls... Ştiu, ştiu că e la modă să NU vorbeşti despre asta, dar niciodată n-am fost la modă.

Şi am încercat să fac o listă cu oamenii ăştia care mi-au intrat în suflet aşa, de departe, fie că e vorba de timp sau de spaţiu:

Nat King Cole, Julie London, Cesaria Evora, Al Pacino, Ionel Teodoreanu, Vişniec, Jack Nicholson, Ilf şi Petrov, Sophie Milman, Chris Botti, Maradona (da...), Andy Garcia, Saint Exupéry, Dinică, Placido Domingo, Hemingway, Cousteau, Djuvara, Gustavo Cordera, Arghezi, Jerry Lewis... şi lista poate continua...

Looking Back

În direct de la Scala

Luni, 7 decembrie, începând cu ora 18.50, Radio România Muzical transmite în direct opera “Carmen” de Georges Bizet (dirijor: Daniel Barenboim) - primul spectacol al stagiunii 2009-2010 susţinut la unul dintre cele mai exclusiviste şi importante teatre de operă din lume: Scala din Milano. Detalii.

Dreptul de a spune nu-mi place nimic

This Is What You Are

(marea) evadare

Prea mult circ în ultimele zile. Şi, dacă n-ai şti că eşti şi tu pe scenă, ai zice că vezi o peliculă ieftină. Senzaţie de film în film. Iar frigul se grăbeşte să recupereze şi să acopere zilele însorite de mai devreme.

Eşti agresat din toate părţile. Să fugi şi să te ascunzi. Unde? Televizorul nu mai e un rău necesar, e doar un rău. Te amesteci printre oameni, dar toţi par să ştie ce se întâmplă la acelaşi televizor. Încerci să evadezi cu un taxi. Nici aşa, pentru că şoferul, pus pe conversaţie, te pune la curent cu bursa voturilor: în turul întâi, PSD - 50 lei per vot, PD-L - 30 lei per vot, ACUM - oricui ai da votul, 100 lei. Iar dintr-un radio sare spre urechile tale vocea de miting a lui Băsescu, care uită unde a scuipat şi face aluzie la o alianţă cu PNL.

Poate într-o cafenea? Da, aici pare o altă lume. Relaxată, tânără, indiferentă. Prea indiferentă.

În muzică? Asta seamănă prea mult cu frigul de care vrei să uiţi. Poate asta? Un pic repetitiv ritmul... Cale întoarsă, linişte, gânduri lăsate să zburde. O carte? Da, dar nu cea care stă deschisă la pagina 97, de unde îţi fac cu ochiul dictatorii sud-americani. Tot muzica te salvează, pentru că trompeta poate pătrunde printre simţuri la fel de bine ca pianul... Înapoi în timp, la o poveste căreia îi cauţi un final. Poate de data asta reuşeşti să îl pui pe hârtie, ca să te eliberezi de ea pentru totdeauna.

Close but distant? A mai trecut un an.

Espresso Logic

Printre rafturi

Găsită aseară într-un anticariat:

Prima zăpadă

Ninge cu fulgi mari şi miraţi, ninge cu gânduri de-a valma şi cu dorinţe interzise peste un Bucureşti adormit brusc şi nefiresc de venirea intempestivă a iernii. De aseară mi-am deschis sufletul şi îl las să tropăie prin nămeţii care se formează încet şi sigur pe străzi. În cerul gurii am iz de gramofon şi în urechi zurgălăi de la o sanie imaginară, care străbate la pas oraşul într-o duminică albă ca fulgii care îmi dansează acum prin faţa geamului. De ce e albă zăpada? Clipesc des şi fug cu ochii după un fulg, apoi după altul, nebunesc dans, cu simţurile topite în mişcări neregulate şi fascinante.
Azi-noapte, când m-am îndurat să mă desprind de geam şi să mă dedau somnului, zăpada se aşternea deja şi dădea clădirilor gri din jur o aură de Moş Crăciun venit pe neaşteptate. De dimineaţă, când m-am trezit, am tras o pătură pe fotoliu, m-am înfăşurat în ea şi m-am întors la geamul părăsit de cu seară, să dau bineţe bucuriei albe care mi-a eliberat sufletul. Asta a fost cu aproape două ore în urmă. Acum tânjesc după o cafea fierbinte, un pic dulce şi un pic amară, dar nu mă pot desprinde din căldura păturii şi din abandonul de fiestă dat de ninsoarea asta rebelă. Ce bine că e duminică! Dacă o primă zăpadă ca asta ar fi venit în altă zi, ar fi fost un sacrilegiu... Cum o fi prin Cişmigiu? Zâmbesc vesel, încercând să îmi imaginez copacii albiţi din parc, aleile neumblate, doar cu urme mai mici sau mai mari, din loc în loc. Oameni invizibili care şi-au lăsat în zăpadă semnele trecerii.
Mai târziu o să ies la plimbare. Bine ai venit, omătule!

One Life

Queremos Paz

Oare cum mai pot dormi liniştiţi ăia care lucrează acum pentru Vântu şi Patriciu? Am văzut multe mizerii din '95 până azi, dar cred că niciodată nu s-a coborât atât de jos. Şi nu vreau să îmi închipui ce e dincolo de ce se vede la teve...

Jockey Full of Bourbon

El Morro

Gaudeamus

Mmmm... am fost ieri la Gaudeamus. Nice, vorba românului. Cu mici excepţii, totuşi. Unele cărţi erau mai scumpe decât pe site-urile editurilor, iar pe la unele case nu erau reduceri decât la tâmpenii pe care oamenii oricum nu le cumpără, oricât le-ar ieftini. Ce aş fi vrut să iau era la fel de scump ca de obicei, aşa că o să mai aştepte.

La autografele lui Rushdie era o coadă care mi-a amintit de buna organizare a unor bănci, aşa că am zis pas. Noroc că B a terminat repede cu SF-urile şi s-a aşezat el la rând, aşa că, până la urmă, tot m-am ales cu iscălitura lui Rushdie. Nu pe cartea nouă, că aia nu-mi place.

Şi, în două ore, am reuşit să mă hotărăsc la trei cărţi pe care le-am luat: Tehnica loviturii de stat, Curzio Malaparte; Casa lui Dostoievski, Jorge Edwards; Trei veri, Julia Glass. Pe prima o căutam de o vreme, a doua m-a făcut curioasă, iar a treia e pentru zile când n-am chef de profunzimi. Am mai ochit nişte chestii pentru sâmbătă sau duminică, la Nemira, Art şi Curtea Veche.

O bulină albă pentru ziua de ieri: spre deosebire de târgul din vară, nu m-am mai simţit ca la mall, nu era plin de disperaţi de care să te izbeşti în orice direcţie ai lua-o şi difuzoarele cu muzică sau vociferări în microfoane aveau un volum decent.

Vasyl Popadiuk

Rushdie la Gaudeamus

1938

Diana Krall

Şi a fost aseară. Live. Cât de curat sună vocea ei şi pianul. Picură... Două ore în care am uitat de România, de mârlănia politică şi de orice altceva.

Subconştient

Am început Kaputt, a lui Curzio Malaparte şi constat că o citesc cu mici pauze în care mă gândesc la mizeria umană pe care o scot la suprafaţă războaiele, la cât de cruzi au fost nemţii, la cât de puţini au mai rămas în viaţă din vremurile alea... Şi mă întreb dacă noi, cei care ştim doar din cărţi ce s-a întâmplat, am reuşit să învăţăm ceva din ororile alea.

Îmi aduc aminte, oarecum vag, că prin clasa a cincea sau a şasea îi ziceam mamei că singura ţară în care nu vreau să stau - dar chiar nu vreau, spuneam cu înverşunare copilărească - e Germania. E mult de atunci şi nu ţin minte exact în ce context am spus asta şi sub ce influenţă, dar ştiu cu precizie că am spus-o. Ironic sau nu, anul trecut a trebuit să decid: Germania sau România. Şi am ales... Motivele care mi-au influenţat decizia au fost de cu totul altă natură, totuşi, undeva în subconştient am o mare reţinere în faţa nemţilor. De fapt, nu ştiu dacă reţinere e cuvântul potrivit, mai degrabă respingere. Cu toate că experienţele mele personale cu nemţii nu au fost rele şi există aspecte pentru care îi admir, la fel cum am momente când mi-e dor de Mainz, de exemplu, sau de clădirile din Wiesbaden sau de ordinea de la ei, de lumina de toamnă de la ei şi de multe altele. Cu toate astea, cum spuneam, există o barieră invizibilă pe care nu o pot trece în privinţa lor. Mda... vorba unui amic: de Germania e mai bine să îţi fie dor decât să trăieşti acolo.

Deşi dură prin întâmplările pe care le spune, cartea lui Malaparte se citeşte uşor, pentru că are un stil de a povesti care echilibrează cumva trăirile. Exact când crezi că aluneci prea mult spre sila dată de război, are grijă să te repună pe picioare vorbind despre suflet, de exemplu. Un suflet care rătăceşte printre morţi, e drept, dar suflet. O să revin cu detalii după ce termin cartea, deocamdată am simţit doar nevoia să îmi aşez aici unele gânduri.

Papa Loves Mambo

Concurs Nemira

Una dintre noutăţile pe care Nemira a anunţat-o pentru Târgul de carte Gaudeamus, de săptămâna viitoare, este Sfidarea, al doilea volum din seria Jocurile foamei, de Suzanne Collins. După cum şi-a obişnuit deja cititorii, Nemira a organizat un concurs pe blogul editurii, pentru cei care îşi doresc cât mai repede cartea amintită. M-am numărat şi eu printre ei, iar acum este rândul meu să organizez aici un mic concurs care se va solda cu doi câştigători, fiecare dintre ei urmând să primească un exemplar din Sfidarea.

Fiind vorba despre SF, m-am gândit la două întrebări din domeniu. Aşadar:

1. Ce carte a lui Frank Herbert era cât pe ce să câştige premiul Locus, dar l-a pierdut în faţa lui Asimov?

2. Ce roman SF a fost interzis o vreme în Germania anilor '80?

Primii doi care răspund corect la ambele întrebări vor primi câte un exemplar din Sfidarea. Termen-limită: duminică, 22 noiembrie, ora 23.

De văzut

Sweet and Lowdown

Sean Penn joacă excelent rolul principal, un chitarist de jazz din anii '30, plus idei, dialoguri şi umor marca Woody Allen. De văzut. Nu vă obosiţi să vă întrebaţi de ce nu îl ştiţi pe Emmet Ray, e un personaj fictiv.

***

Blindness

Regizat de Meirelles, după o carte a lui Saramago. Nu tre' să spun mai mult...

Pe fugă

m-am săturat de vremea asta bosumflată

în weekend a fost Bucureşti-Cheia-Bran-Bucureşti, aduc poze mai încolo

de când cu accidentul, mă simt ca într-o cuşcă atunci când sunt în maşină la drum lung

aş mai bea un strop de cafea

abia aştept târgul de carte

cât de prost tre' să fii să mai crezi în Băsescu? da' chiar să CREZI!

n-am reuşit să fac rost de noul album Pink Martini. încă

merele au urechi? dar ochi?

într-o reclamă: se apropie sărbătorile de iarnă! cine v-a minţit? zic eu. mai este o lună şi ceva, fraierilor

Yorick.ro

O idee interesantă, o revistă despre teatru, susţinută de Nemira.

50 Ways to Leave Your Lover

M-am îndrăgostit. De scrisul lui Vişniec.

The Glass Palace

The Glass Palace - Amitav Ghosh - am cumpărat-o când am stat în Germania vreo două luni şi mi se terminase rezerva de cărţi luată de acasă. A fost o alegere oarecum la întâmplare, pentru că opţiunile în limba engleză nu erau foarte-foarte multe şi nu chiar pe gustul meu. Dar s-a dovedit o întâmplare plăcută. Pentru că mereu m-au atras cărţile care vorbesc despre lumi diferite de cea în care trăim noi, de viaţa de pe meleaguri mai puţin accesibile dincolo de ghidurile de călătorie sau documentarele de la teve.

Cartea asta vorbeşte despre Burma, India şi Malay, despre istoria acestor zone, despre oamenii care i-au făcut faţă, despre colonizare şi despre civilizaţiile care se ciocnesc uneori. Mi-a plăcut foarte mult faptul că autorul a amestecat într-un fel aproape insesizabil povestea cu detaliile istorice absolut necesare, pe care cei mai mulţi cititori nu au de unde să le cunoască altfel. Iar după ce eşti plimbat de-a lungul istoriei locurilor de care spuneam, inclusiv prin al doilea război mondial şi prin zilele noastre, stai şi te gândeşti cât de puţin ştiai despre colţul acela de lume, cât de complexe pot fi relaţiile dintre oameni şi cât de relativă e uneori noţiunea de naţiune.

Am văzut că Amitav Ghosh a apărut şi prin librăriile noastre, nu cartea asta, ci Cromozomul Calcutta, pe care încă nu am citit-o. Până una-alta, dacă aveţi de unde să luaţi The Glass Palace, o recomand cu plăcere.

Împreună

Împreună, a Annei Gavalda, am primit-o anul ăsta de ziua mea, de la J. Nu o să intru în corul celor care îi construiesc un piedestal, pentru că stilul ei nu m-a impresioant foarte mult. Dar mi-a plăcut ideea de a aduce împreună câteva personaje foarte diferite care consimt să găsească o cale de a convieţui.

Personajele sunt destul de bine conturate, iar povestea se concretizează tot mai clar pe parcurs, pe măsură ce înaintezi, e un fel de bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte... Asta te şi face să nu o abandonezi, să mergi mai departe, să afli ce se mai întâmplă.

Un aristocrat, o pictoriţă în devenire care face pe femeia de serviciu, un bucătar (nu ştiu de ce unii îi spun chelner) şi o bătrână pe cale să renunţe la viaţă. Din ei se compune amestecul de vieţi plasate în Parisul anului 2004, care vă poate ajuta să ignoraţi o după-amiază bosumflată de noiembrie.

Mai spun doar că nu mi-a plăcut finalul.

Ordinea naturală a lucrurilor

Cum arată lumea văzută de un psihiatru devenit scriitor? Precum cea a lui Antonio Lobo Antunes, de exemplu. Am citit doar Ordinea naturală a lucrurilor până acum şi nu neaparat mi-a plăcut. E destul de greu de explicat de ce... Antunes scrie extraordinar, povestirea lui curge, chiar dacă nu liniar, dar curge. Iar în spatele literelor îl întrevezi pe cel care ştie atât de multe despre psihicul uman. Ca atare, personajele lui parcă au sufletul scanat. Vocile lor se întrepătrund, vorbesc pe rând sau deodată, uneori pare un haos, deşi nu e. Totuşi, personajele lui m-au obosit. La fel şi faptul că, direct sau indirect, le sunt disecate sufletele. Pentru că, citindu-le, nu reuşeşti să scapi de psihiatrul care e în spatele scenei...

Antunes fost comparat cu destule nume din literatură, dar mie mi-a venit în minte Llosa. Un Llosa de cândva. Nu e chiar acelaşi stil, ca stil se apropie de alţii, dar eu asta am simţit, un pic din Llosa. Dincolo de toate comparaţiile, însă, lumea din cartea lui e doar a lui, după cum o spune chiar el:

Nu prea ştiu eu ce e realitatea. Realitatea e ceva subiectiv, fiecare o percepe în felul său. Ceea ce eu numesc realitate nu e neapărat şi realitatea altuia. Eroii din cărţile mele nu sînt reali. Dar au existat. Şi există în realitatea pe care o povestesc eu. Trebuie găsit un echilibru în ficţiune pentru ca povestea să aibă un sens. Chicago din povestirile lui Hemingway nu există, e un teritoriu inventat. Ucraina lui Gogol nu e Ucraina cea adevărată, ci o ţară inventată. Pentru că e mai comod pentru mine, eu numesc oraşul în care se petrece acţiunea din romanul meu Lisabona. Dar e oraşul meu subiectiv. E un oraş inventat pornind de la cum am simţit eu Lisabona, un oraş pe care doar din comoditate îl numesc Lisabona.

Eu şi Dali - Poveste suprarealistă

Am dat de ea într-un anticariat care vinde şi multe cărţi noi (sau aproape noi). Nu auzisem de ea, am citit referinţele de pe spate, am răsfoit-o un pic, dar de convins m-au convins cele câteva rânduri despre autor: fost ziarist, fost comerciant de tablouri false, cu închisoare la activ.

Cartea nu e scrisă cu cine ştie ce talent literar, poate şi pentru că nu ăsta e scopul. Atrage atenţia prin ceea ce spune, nu prin cum spune. Am început să o citesc fără să caut mai multe despre autor şi despre carte, ca să nu îmi influenţeze lectura. Totuşi, pe parcurs nu m-am putut abţine şi am gugălit un pic. Prea erau şocante unele detalii. Şi prea mare tentaţia de a mă întreba cât e adevăr şi cât e ficţiune. Unde vorbeşte şarlatanul şi unde scriitorul. Sau amândoi... Nici acum nu ştiu, deşi ultimele şase pagini au făcut un pic de lumină.

Nu o să povestesc, pentru că nu îmi place şi consider că e o prostie să faci asta, spun doar că este vorba despre Dali şi lumea lui ciudată.

Azi am găsit şi un interviu cu Stan Lauryssens.

Iar anul viitor o să fie gata şi filmul, cu Al Pacino în rolul lui Dali.

Noul album al lui Pink Martini

Două songuri de pe noul album al lui Pink Martini, cu influenţe clasice: Schubert şi Tchaikovsky.

But Now I'm Back - pentru ritm

şi

Splendor in the Grass - pentru voce

Încă nu ştiu dacă s-a confirmat concertul lor de luna asta.

Acum două seri în Jukebox: Cotton Eye Joe şi Meneaito. Sux.

Waltz

Normalitate

- Şi, dacă tot ai adus vorba de “carte bolnavă”, mi-am adus aminte că în ultima vreme e plin de cărţi cu personaje bolnave. Bolnave psihic! Zău, nu mai găseşti o carte cu şi despre oameni normali. Nu mai scrie nimeni despre normalitate, ci doar despre nebuni de toate felurile!
- Pai… cele cu oameni normali se cheamă documentare.
- Cele cu oameni normali sunt expirate.
- Ei, cum adică expirate??? Da' mai vrea omul să citească o carte relaxantă, nu? Altfel am impresia că citesc doar fişele medicale ale unora de la Bălăceanca. Da, exagerez, dar...
- Acum, dacă mă gândesc bine, şi în cărţile poliţiste, cărţile de spionaj, cărţile cu avocaţi, cărţile cu politicieni, cărţile... mă rog, în TOATE, oamenii sunt nebuni.
- Eu cred că toţi oamenii sunt nebuni. Asta e cea mai plauzibilă explicaţie.
- Oamenii "normali" sunt plictisitori. Ce să scrii despre ei?

(18 octombrie 2006)

The Admiral

Histoire d'un amour

Instrumental

Vocal

The Constant Gardener

Trailer

Regizat de Fernando Meirelles, după o carte a lui John le Carré (pe care nu am citit-o). Mi-a plăcut filmul ăsta, jocul lui Ralph Fiennes, felul în care e gândit scenariul, atmosfera creată - chiar dacă la început ai momente în care eşti tentat să îl etichetezi ca mediocru. E un film care trebuie judecat în ansamblu... Ştiu că unii vor strâmba din nas la subiect, e problema lor.

Nici anul ăsta n-am reuşit să fug de amintirea lui octombrie. Era cât pe ce să pot, mai erau două zile.

Opt ani, nu ştiu de ce îi număr...

La Cumparsita

La Cumparsita e considerat cel mai cunoscut tango din lume. Nici nu e de mirare, dacă te gândeşti că datează din... 1916 sau 1917. Compus de un uruguayan, cântecul a fost declarat acum câţiva ani un fel de imn cultural al ţării, iar în Montevideo există o clădire cu o placă pe care se menţionează faptul că acolo a luat naştere acest celebru tango. După ce l-a compus, autorul La Cumparsita a vândut cântecul unui editor din Buenos Aires, pe 20 de pesos, pe care i-a pierdut la curse şi pe care mai apoi a trebuit să-i returneze, deoarece contractul încheiat cu argentinianul s-a dovedit nul, el fiind încă minor. Acesta a fost, însă, norocul lui. În anii următori, cântecul i-a adus o grămadă de bani, astfel că şi-a permis să trăiască fără griji la Paris.

La Cumparsita a fost folosit şi în celebra adaptare radio a Războiului lumilor, a lui Orson Welles, care a scos americanii în stradă în 1938.

La Jocurile Olimpice din 2000, de la Sydney, echipa Argentinei a defilat pe La Cumparsita, lucru care a stârnit proteste din partea guvernului uruguayan.

Există multe variante ale cântecului, multe instrumentale, dar am ales-o pe asta.

Zoot Suit Riot

Zoot Suit Riot este numele sub care erau cunoscute revoltele care aveau loc în America (începute în Los Angeles) în anii '40 şi în care erau implicaţi marinarii americani staţionaţi acolo şi comunitatea latino (mexicano-americani, mai exact). Reprezentanţii acesteia din urmă erau recunoscuţi după costumele pe care le purtau, numite zoot suit.

Despre ele se vorbeşte în unele filme, însă eu vreau să ajung la songul lui Cherry Poppin' Daddies, din 2007, intitulat chiar aşa: Zoot Suit Riot - ăsta e clipul original, pe net a circulat o vreme altul.

The Ballad of Cable Hogue

The Ballad of Cable Hogue a fost mai întâi un film. Un western clasic. Pentru soundtrack, fiecărui personaj principal i-a fost compus un cântec. Unul dintre ele a fost, desigur, Cable Hogue, înregistrat prima dată în 1975, de John Cale. Iar în 2000 a mai apărut o versiune, cea a lui Calexico, peste care am dat eu întâmplător şi a cărui istorie am deşirat-o până am ajuns la începuturi. Şi live.

Sin Rumbo

Ţiganca

Miss Perfumado şi alte femei

Prima dată când am văzut în librării Miss Perfumado şi alte femei, a lui Bedros Horasangian, mi-a atras atenţia coperta. E printre puţinele cărţi pe care le-am cumpărat influenţată şi de copertă. Pentru că mi-a stârnit imaginaţia şi a readus în prim plan mica mea "obsesie" pentru Portugalia. Aşadar, Lisabona, străduţele înguste, tramvaiele pastelate, muzica Cesariei Evora... La asta m-am gândit când am văzut coperta, care m-a făcut să răsfoiesc cartea. Nu mai citisem nimic de Bedros Horasangian. Şi mi-a plăcut.

Nu ştiu de ce, dar nu îmi place proza scurtă. Am citit foarte puţină până acum. Se întâmplă uneori să rătăcesc prin vreo librărie şi să dau peste un titlu sau o copertă care mă atrage. Deschid cartea şi, în clipa în care văd că e vorba despre proză scurtă, o pun înapoi pe raft, cu un gest instinctiv. Habar n-am de ce, e un fel de... nu ştiu cum să îi zic... e ca şi atunci când văd benzi desenate sau o carte din genul fantasy sau când iau o gură de cafea fără zahăr sau când aud de jocuri pe calculator sau dau nas în nas cu un ipocrit sau trebuie să scriu un sms sau când dau peste un meci de box sau multe multe altele. Nu pot, pur şi simplu. Posibil să mă influenţeze şi propriu-mi fel de a vorbi în scris, când simt nevoia să mă lăbărţez, să mă desfăşor, să nu îmi fie impuse limite, pentru că mi-e foarte greu să le respect şi foarte rar reuşesc să fac asta.

Totuşi, am cumpărat cartea asta cu treisprezece povestiri. A fost coperta, au fost ecourile pe care mi le-a imaginat, a fost stilul autorului – mai degrabă toate la un loc. Şi mi-a plăcut. Treisprezece povestiri despre viaţă, zic eu. Unii spun despre dragoste. Nu e vorba doar despre dragoste, e mai mult de atât. Cele mai multe sunt spuse prin voci de femei şi, fără să fiu originală, o să observ şi eu că Bedros Horasangian e un bun cunoscător al psihologiei feminine. Cei mai mulţi bărbaţi nu reuşesc asta decât într-o mică măsură. Povestirile, spuse într-un stil aparte, mai puţin convenţional, totuşi, departe de a fi atât de răzvrătit încât să necesite mari eforturi pentru a-l digera, te poartă prin diverse oraşe ale lumii. Prin intermediul personajelor, poţi intui (e vorba de subtilitate) atmosfera din Paris, Lisabona, Madrid, New York şi alte oraşe, fiecare cu muzica lui, la propriu şi la figurat. Nu o să dau detalii mai multe, cum nici cu alte ocazii nu am dat, pentru ca cei care încă nu au citit cartea să fie tentaţi să o facă.

Mi-e destul de greu să spun care dintre povestiri mi-a plăcut cel mai mult... înclin să cred că Lady Day. Care începe aşa:

Numele meu este James Oliver. Prietenii îmi spuneau Jay. Chiar am existat, m-am născut în Statele Unite, pe coasta de Vest, şi am murit la Berlin. Aveam o cameră închiriată, două costume de culoare închisă, câteva cămăşi şi un saxofon. Cam atât, nu m-am agitat pentru lucruri niciodată. Tot ce-am avut a fost în capul şi în sufletul meu. Greu de explicat, renunţ. În pantaloni, pentru că mă culcasem îmbrăcat, s-au găsit în buzunarul de la spate doar 100 de mărci. Uniunea Europeană încă nu exista. Dar 100 de mărci erau de ajuns pentru o înmormântare. Aşa s-a întâmplat, am murit în timpul somnului. Nu, nu m-a durut nimic, şi nici măcar rău nu mi-a fost. Nişte prieteni turci din Kreuzberg au făcut chetă ca să scape de gura proprietăresei căreia îi datoram bani şi voia să fiu totuşi dus undeva. Cât mai repede. S-a găsit. Auf wiedersehen, Frau Inge! La înmormântare n-a venit lume prea multă. Dealtfel, nici nu aveam prea mulţi prieteni. A fost o zi cu soare, am aflat de la alţii. Eu eram cu ochii închişi. Nu pot spune că n-am fost fericit. Îmi era cumva indiferent. În America sau în Europa, unitatea de măsură ar fi cam aceeaşi. Am fost muzician, muzician de jazz, cum sunt atâţia care vor altceva de la muzică şi de la ei înşişi. Vorbe, cântam la sax tenor în principal, dar şi la bariton uneori.

Nimicul de temut

Ca întotdeauna, am uitat de schimbarea orei, aşa că azi dimineaţă la şapte citeam ultima parte din Nimicul de temut, a lui Julian Barnes. Am sărit peste multe alte cărţi care îşi aşteaptă rândul şi am luat o pauză de viaţa lui Marquez, ca să îl citesc pe Barnes. Nu pentru că aş fi unul dintre oamenii preocupaţi de moarte şi de teama de ea, ci pentru că îmi place Barnes (mă repet, ştiu) şi, ca atare, eram curioasă cum abordează el subiectul.

Am aşteptat cartea cu nerăbdare încă de când Nemira anunţa că e în pregătire şi pot spune că am citit-o aproape pe nerăsuflate. Da, în ciuda subiectului, nu e morbidă şi poţi fi captivat de ea la fel ca de o carte "de acţiune" (eu nu prea agreez genul, dar aveam nevoie de o comparaţie simplă).

Pentru cine nu a citit prezentările sau recenziile acestei cărţi, tema centrală este moartea: felul în care ne gândim la ea, cât de des, cât de crispaţi sau de relaxaţi. Dar nu atât de simplist, ci laolaltă cu inevitabilele meditaţii pe marginea credinţei şi a liberului-arbitru. Şi nu mereu la modul foarte rigid, să nu uităm că este vorba despre Barnes... În plus, apar frecvente trimiteri la momente cât se poate de personale, la părinţii şi la fratele lui, unele de o sinceritate brutală, mai ales dacă te gândeşti că vin din partea unui englez crescut într-un mediu conservator şi puritan. Sigur, Barnes a dovedit deja în alte cărţi că a depăşit acest mediu. Totuşi, rămâne un britanic. E salvat de ironie, dar nu mi-l pot închipui ca pe un Henry Miller, de exemplu, sau ca pe un Llosa. Sper că se înţelege ce vreau să spun...

Revenind la carte, Barnes dezvoltă subiectul morţii şi prin trimiteri la diverşi scriitori sau compozitori cunoscuţi (clasici, preferă clasicii, nu ţin minte să-l fi "auzit” pomenind de vreun contemporan pe care l-ar prefera) care, într-un fel sau altul, au fost obsedaţi de nimicul de temut. Trebuie să recunosc: nu ştiam că unii dintre marii scriitori au fost atât de preocupaţi, ca să nu spun înspăimântaţi, de moarte. La fel cum n-aş fi crezut că au existat (sau există) oameni urmăriţi toată viaţa de frica de moarte. Sigur, fiecare dintre noi are momente când se gândeşte la moarte, la diverse aspecte legate de ea, dar să faci din asta o obsesie...

Aşadar, gândiţi-vă împreună cu Barnes dacă vă temeţi de moarte, cum aţi prefera să muriţi, dacă preferaţi mormântul sau cenuşa, dacă vă închipuiţi în vreun fel momentul morţii, dacă moştenirea genetică vă influenţează inclusiv felul în care vedeţi moartea, dacă aţi vrea să ştiţi când urmează să muriţi sau preferaţi să fiţi luat prin surprindere... cu alte cuvinte, înfruntaţi-vă superstiţiile şi cumpăraţi cartea, nu aveţi niciun motiv să fugiţi de ea.

Iată şi un mic fragment:
Când eram tânăr, zborul cu avionul mă îngrozea. Alegeam să citesc o carte care să dea bine lângă propriul meu cadavru. Mi-aduc aminte cum am luat Bouvard et Pécuchet într-un zbor de la Paris la Londra, amăgindu-mă că, după prăbuşirea inevitabilă a) va exista un cadavru identificabil, alături de care să fie găsită; b) Flaubert în ediţie franţuzească de buzunar va supravieţui impactului şi flăcărilor; c) şi când o vor găsi, va fi încă strâns ţinută de mâna mea rămasă, în chip miraculos, intactă (chiar dacă retezată, poate), cu arătătorul încremenit pe un pasaj admirat în mod special, fapt care se va bucura de aprecierea posterităţii. O poveste cât se poate de convenabilă – deşi în timpul zborului eram, desigur, mult prea speriat ca să mă mai şi concentrez asupra unui roman ale cărui adevăruri ironice rămân, în orice caz, ascunse cititorilor mai tineri.
Am scăpat în mare măsură de temerile mele pe aeroportul din Atena. Aveam în jur de douăzeci şi cinci de ani şi ajunsesem la timp, în vederea zborului meu spre casă – chiar foarte la timp (atât eram de dornic să plec), încât nu aveam de aşteptat câteva ore, ci mai mult de o zi. Biletul nu mai putea fi schimbat; nu mai aveam bani să mă întorc în oraş la hotel, prin urmare mi-am instalat tabăra pe aeroport. Nici atunci nu uitasem să aleg cartea care să mă însoţească la prăbuşire: un volum al Cvartetului din Alexandria, de Durrell. Ca să omor vremea, m-am urcat pe terasa de pe acoperişul terminalului. De acolo, am urmărit cum avioanele decolau şi aterizau, unul după altul. Unele aparţineau probabil acelor linii aeriene pline de risc, cu piloţi beţivi; dar nici unul nu a căzut. Iar demonstraţia, vizuală mai mult decât statistică, a siguranţei zborurilor a reuşit să mă convingă.
Puteam încerca iarăşi aceeaşi stratagemă? Dacă priveam moartea în faţă cât mai des şi cât mai de aproape – dacă îmi luam serviciu la pompele funebre sau la morgă – ar fi fost posibil să mă descotorosesc de teamă, graţie garanţiei date de familiarizarea cu fenomenul? Nu-i exclus. Dar aici apare o eroare, pe care fratele meu, ca filozof, ar detecta-o Imediat. (...) Şi iată eroarea: pe aeroportul din Atena, eu urmăream cum mii şi mii de pasageri NU mor. Pe când, la pompe funebre sau morgă, mi-ar fi confirmate cele mai sumbre bănuieli: că rata mortalităţii la rasa umană este de sută la sută, fără rabat.

Miercuri

Săptămâna asta din blogul meu n-are ziua de miercuri. Ce-am făcut miercuri... Luni am făcut un nod, marţi am fost la editură, joi la minister, dar miercuri?? La cafea! La cafea afară am fost miercuri. Da. Şi printre cărţi, prin anticariate. Am găsit Bashevis-Singer. Fac rezervă de cărţi pentru zilele reci ce va să vină, să mă ascund între pagini şi să pot ignora frigul.

Astă seară am văzut Los Abrazos Rotos, dar nu m-a încântat. Bărbaţilor o să le placă. Nu musai filmul, ci Penelopa.

Mă întorc la meditaţiile lui Barnes despre moarte, care, culmea, nu sunt deloc morbide. În curând, sper să am timp să vorbesc despre ce am citit în ultimele luni.

Mi-e poftă de cafea. Mmmm, la ora asta? Nu.

Indignare

Aproape de ieşirea din Germania, tipa care stătea pe scaunul de lângă mine, în autocar, s-a ales cu o amendă şi cu un fel de îndosariere, pentru că a încălcat nu-ştiu-ce-regulament-privind-plimbările-în-UE. Altfel spus, acum ar trebui să stea în ţară minimum trei luni, înainte să mai poată pleca afară. Şi venise foarte nervoasă din clădirea poliţiei:

- Ce idioţi! Auzi, trei luni să stau în ţară! Să creadă ei, că io vineri sunt înapoi!

M-a bufnit râsul. Avea o indignare haioasă.

- Da, cică nu aveam voie să vin aşa repede. Ce să zic! Idioţi! Io mă întorc săptămâna viitoare, că mă căsătoresc aici, în Germania. Ce cred ei?

După ce şi-a rumegat nervii câteva minute, l-a sunat pe iubi, să-i dea vestea cea mare. Aia cu trei-luni-în-ţară, că aia cu nunta cred că o ştia. Iubi fiind neamţ, dar ştie şi româneşte, că a avut o brutărie în România.

- Ce faci, iubi? Da, zi şi tu, mi-au luat 150 de euro, cică n-am stat în ţară trei luni şi tre' să stau acum! Hă?

Iubi o fi îngăimat ceva ce nu i-a convenit, că:

- Tu nu înţelegi că mi-au luat paşaportul şi m-au dus acolo la secţie??!

- ....

- Daaaa şi mi-au luat şi amprentele, idioţii! Cum nu înţelegi? Amprentele, iubi, amprentele! Am pus degetele pe ceva negru şi apoi pe o chestie... Cum nu ştii? Io de unde să ştiu cum se zice la amprente pe nemţeşte???

- ...

- Da, măi, am băgat degetele în ceva negru şi... (moment în care iubi o fi zis ceva ce a nervozat-o rău că, brusc, a fost retrogradat)... Idiotule! Amprente, amprente, na! Cum să le zic altfel, dacă tu nu înţelegi??!!

- ...

- Tu unde eşti acum?

- ...

- De ce? Şi aia ce se aude acolo ce e?

- ...

- Şi mâine nu lucrezi?

- ...

- De ce?

- ...

- Aha. Io mă întorc, sigur că mă întorc! Dacă mă opresc ăştia, vii tu în ţară şi ne căsătorim acolo şi gata, după aia nu mai au ce să-mi facă! Idioţii!

- ...

- Da, iubi, ţi-am zis că nu aveam ce face, a trebuit să plătesc.

Şi dă-i, şi dă-i, ba cu iubi, ba cu da' tu unde eşti???.

Asta era cândva în timpul nopţii. Dimineaţă, după ce a băut o cafea luată de la o benzinărie unde oprisem să ne dezmorţim, s-a întors spre mine şi mi-a spus victorioasă:

- Gata! Ştiu cum fac să vin înapoi: declar paşaportul ăsta pierdut şi îmi fac altul! Şi mă mai găsesc ei la paştele cailor!

Never on Sunday

Trailer

Song

Solsbury Hill

Adăpost

Nu-mi place cu geamurile dezgolite, am strania senzaţie că dincolo de ele sunt mai multe perechi de ochi care îmi pândesc gândurile. Unora le place să se expună astfel, să pozeze la adăpostul geamurilor nude... Mie nu. Eu am nevoie de un spaţiu doar al meu, în care să îmi pot ghemui tristeţile, să-mi ascund îndoielile şi să-mi aşez pe jos cuvintele.

În noaptea asta cred că o să dorm...

Un jour

Into Each Life Some Rain Must Fall

Inventar

Am la activ

- o cafea

- o pastilă roşie pentru gât

- două ezitări

- jaluzele trase, e urât afară, nu vreau să văd; până la primăvară consimt să fiu propriu-mi prizonier

- două pătrăţele de Anidor, 70% cacao

- playlist cu Songuri H

- ochii roşii

- căutări

- jurnale răsfoite în graba aceloraşi căutări

- Barnes abandonat pe un fotoliu, lectură amânată

- planuri mari la bucătărie

- două meciuri din patru

- un vis întrerupt de telefon; păcat, era cald în vis

- şi mai multă muzică

- ce ciudat e să priveşti o pălărie din pai când e frig

- multe idei; proaste

- Le-a luat aproape o oră şi jumătate să voteze ordinea de zi! Cîndva aveam răbdare, ba chiar mă distram copios. Acum nu mai am nervi pentru imbecilităţi. M-am ridicat şi am plecat... (30 octombrie 2006)

- poftă de plăcintă cu dovleac

- şosete, pulover... mai bine pornesc focul

- cuvântul plecare înseamnă dor

Încă nu vreau să dorm. Iar octombrie ăsta are ceva nefiresc, de iarnă scăpată de la balamuc, în halat dungat.

Dilemă

Pink Martini şi Diana Krall în aceeaşi zi, la care mă duc?

Wolverton Mountain

De reţinut

Am dat o raită matinală pe internet şi aflu că:

- În curând, o să apară şi la noi cartea scrisă în tandem de Houellebecq şi Bernard-Henri Levy.
- Duminică seara se reia Dialoguri şi fantezii în jazz.

În rest, multă politică, aceleaşi obsesii deşirate iar şi iar.

Quattro

Originalul (Calexico)

şi

Gotan Project Remix

Em Portugues

Meu Brasil

Matinale

- am reuşit să găsesc o formă
- am pus prea mult zahăr în cafea
- am ajuns la ultima sută de metri
- nu îmi place H. Muller, a luat un premiu politic, nimic mai mult
- mi-e dor să merg la un meci de handbal
- soare, soare, soare
- din nou Milman? da
- îmi place Miss Perfumado şi alte femei. mult...
- de ce roşu? pentru că trăieşte
- am văzut la Nemira două cărţi pe care le vreau
- nu găsesc scarabeul din argint
- vreau un film bun
- time to go back... to work. and coffee. work and coffee. litere şi cafea. cuvinte şi cafea. muzică şi cafea, maaaake someoooone happy..., ooooone smile that cheers you, one face that liiiights when...

The Coffee Song

A Toi

Perdido Street Blues

Pretty Lil

Chicago vs. New Orleans

Un mit care pînă acum ar fi trebuit să fie spulberat, dar care stăruie să mai dea tîrcoale, ne face să credem că jazzul ar fi fost inventat la New Orleans în primii ani ai secolului nostru, că ar fi fost ceva născut din îndemînare şi ar fi rămas acolo pînă în 1917, cînd Marina Statelor Unite a pus să fie închise casele cu felinare roşii din cartierul rău famat Storyville, pentru a ocroti sănătatea fizică şi morală a marinarilor; atunci, jazzbandiştii negri şi creoli, pierzîndu-şi posturile, s-au căţărat în trenuri şi vapoare şi au emigrat în nord, la Chicago, unde muzica aceea revoluţionară a explodat, percutînd timpanele uluite ale lumii întregi, iar de acolo a înaintat spre New York şi către faima universală.

(...)

Vîrsta de aur a început la Chicago în 1918, odată cu sosirea lui Joe King Oliver, faimosul trompetist din New Orleans. În 1920, Oliver şi-a alcătuit propria sa formaţie, s-a angajat la Dreamland Café, situată între Strada 35 şi State Street, şi l-a chemat pe Louis Armstrong, care la New Orleans cîntase la trompetă şi din gură la teatrul de revistă plutitor al lui Fate Marable. Aceasta a fost geneza a ceea ce s-a numit apoi stilul de jazz Chicago, fiindcă băieţii albi de prin partea locului începură să fie frecventatori asidui ai cafenelelor şi barurilor clandestine din South Side şi ascultau cu gura căscată şi urechile bine ciulite, încercînd să emită sunete mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Jazzul interpretat de ei era similar, totuşi, foarte diferit de muzica de o vervă clocotitoare, sincopată şi fericită în esenţa ei, a negrilor din New Orleans. Poate fiindcă îi lipsea experienţa fundamentală care generase jazzul Sudului, jazzul din Chicago avea un caracter forţat şi abrupt.

(...)

Între 1905 şi 1915, Jelly Roll Morton apăruse adesea pe scena Teatrului-cabaret Pekin; o formaţie din New Orleans, The Original Creole Band, avusese mare succes în 1913, atît la Big Grand Theatre, cît şi la North American Restaurant; iar în anul următor, prima formaţie de rag-time alcătuită în întregime din albi, Tom Brown şi Duster-ii săi, sosi din New Orleans pentru a face cunoscut "jass"-ul, la Lamb's Café din Loop, unde noul nume, derivat dintr-un cuvînt folosit pentru "împreunare" în jargonul caselor de toleranţă din Strada 22, a fost corectat imediat în "jazz".

(Kenneth Allsop, Chicago sub teroare)

Screw You and Your Deep Blue Sea

Cioburi

Sâmbătă am fost la o nuntă şi mi-am amintit ce vorbeam acum câteva luni cu J: că despărţirile tind să ia locul stresului la titulatura de boală a secolului. Da, de la o vreme nu aud decât despre despărţiri şi divorţuri... Cred că oamenii nu mai ştiu să comunice, nu mai au răbdare să comunice unii cu alţii. Şi realizează prea târziu că acel la bine şi la rău implică o grămadă de compromisuri, iar când se lovesc de ele dau bir cu fugiţii. Nu sunt adepta relaţiilor de genul împreună până la moarte indiferent ce se întâmplă, nici vorbă (iar cine mă cunoaşte în real life ştie mai multe), constat doar că oamenii sunt tot mai grăbiţi, tot mai intoleranţi şi mai superficiali când vine vorba de relaţii apropiate...

În fine, revenind, voiam doar să spun că sâmbătă am văzut un cuplu plăcut. Când sunt naturali şi, conştient sau nu, lasă la o parte convenţiile, oamenii sunt frumoşi. La fel şi unele prietenii.

****

Sărind de la una la alta:

- memoria poate fi o pacoste

- au apărut gutuile

- câteva cuvinte pot reclădi un întreg univers (îl pot şi dărâma)

- îmi trebuie un final, simt că mă învârt în cerc

- nimănui nu-i place minciuna, dar toţi minţim la un moment dat

- există câteva locuri din centrul oraşului unde mereu cineva aşteaptă pe altcineva

- coincidenţele sunt simpatice, dar e bine să nu crezi în ele

- trompetă? poate...

- Acceptarea înfrângerii este victoria cel mai greu de obţinut.

- când cuvintele nu ştiu să exprime, intervine muzica

Crazy

Miraj

Pauza asta de cîteva zile departe de "lumea dezlănţuită" a fost un foarte bun prilej să îmi aduc aminte (o dată în plus) că nu sînt persoana care să cerşească atenţie şi nici să depindă de egoismul altcuiva. Că în jurul meu e o LUME, acea lume de care sînt cu adevărat dependentă şi de care nu mă pot lipsi. O lume formată din oameni, de toate felurile, fiecare fascinant prin altceva. Nu aş putea trăi departe de oameni...
Cît priveşte mirajul iubirii... este exact ce am spus, doar un miraj. Un nor de fum, cea mai efemeră dintre stări. Am ajuns la concluzia asta pe cont propriu, în timp, după ce am fost, poate, omul cel mai convins că iubirea există sub forma a ceva "palpabil" şi de durată. Şi cred că nimeni vreodată nu va mai reuşi să mă facă să cred mai mult.

(18 decembrie 2006)

Rita&Fred

Mansarda

Mă uit cu jind la calendar şi aş vrea ca luna asta şi cea care vine să nu se termine, copilăros vis. Va trebui să aştept încă un an lumina asta calmă.

Din diverse motive, mi-am rătăcit un pic exerciţiul gândurilor lăsate să zburde. Aici sau în altă parte. De vină sunt şi proiectele total opuse care trag de mine. Unele pentru suflet, altele pentru lumea de lângă noi. Inevitabil, sunt momente în care le neglijezi pe unele în favoarea altora.

Sunt zile în care vreau să mă opresc, să ignor goana din jur şi să mă închid într-o imaginară mansardă, de unde să pot trăi doar ce vreau. Azi e una dintre ele.

Iar dacă închid ochii mă agasează un caleidoscop din feţe, senzaţii, amintiri, discuţii, frânturi de idei, plimbări, imaginare dorinţe care se zbat în spatele pleoapelor. Şi trebuie să alegi, mereu trebuie să alegi.

Am visat azi-noapte că am primit o scrisoare. Una clasică, scrisă de mână. Mai are cineva răbdare să scrie aşa ceva? Chiar mi-ar plăcea ca într-o dimineaţă să găsesc o scrisoare din asta. Ar intra în categoria zilelor frumoaşe.

Brown Eyed Girl

Natural Man

Cinema Paradiso

Duet

Lumea de lângă noi

Presa de azi e subţire, aşa că reţin un interviu interesant cu Aura Urziceanu, care zice să ne aşteptăm la un concert cu Aretha Franklin şi Quincy Jones în România, şi opinia lui Johnny Răducanu despre intenţia de legalizare a drogurilor şi a prostituţiei. Iar foştii colegi din Timişoara vorbeau zilele astea despre Parcul Natural Apuseni, care va fi premiat la Bruxelles.

Până una-alta:

- În cinematografe rulează noul film al lui Almodóvar, Los abrazos rotos.

- Pe Lipscani s-a turnat un soi de asfalt, iar Oprescu deja se laudă că strada e gata, deşi mizeria e tot acolo.

- Am descoperit nişte cafenele plăcute în ultima vreme şi mă gândesc să încep o rubrică pe tema asta.

- Mă enervează că se întunecă mult-mult prea devreme.

- Constat că anticariatele ţin pasul cu librăriile. Cum apare în librării o ediţie nouă a unei cărţi care a mai fost publicată cândva, o găseşti şi prin anticariate, în ediţia veche, desigur. De ce nu? La urma urmei, vrei cartea, nu coperta. De exemplu, am găsit un Vişniec în stare buna cu 10 lei, iar ediţia nouă e 35 lei.

Trio

Suzette

Renard

2 iunie. Ţăranii spun: "Avem în ţara noastră tot ce ne trebuie." Dar nu le trebuie nimic.

27 ianuarie. Versurile sunt o proză cu mănuşi şi bretele; sunt o proză care pozează, cu piepţii scrobiţi, ca un invitat la o serată.

27 august. Când ceilalţi mă obosesc înseamnă că încep să mă satur de mine însumi.

17 ianuarie. Numai celor bogaţi ne dăm osteneala să le fim pe plac.

1 martie. Mallarmé, intraductibil, chiar şi-n franceză.

17 octombrie. În odaie, o muscă mare vorbeşte singură.

17 aprilie. Cei doi Dumas au răsturnat teoria economiei. Tatăl a fost risipitorul, iar fiul a fost avarul.

(Jules Renard, Jurnal)

Vuelvo Al Sur

Oraşul?

Stelian Tănase zicea într-o carte că, dacă vrei să afli mai multe despre viaţa unui oraş, trebuie să citeşti mica publicitate şi să mergi la piaţă.

Mă uit la mica publicitate şi la Bucureşti: Aragaz, şifonier, canapea, recamier, bibliotecă, scaune, lemne foc, tablouri, icoană, damigene, bidoane PVC, convenabil; două locuri de veci de 3.66 mp în Cimitirul Bellu, pe aleea Scriitorilor, cu cavou; găleată aramă, maşină scris, pick-up + boxe, cărţi, TV Sharp, ceas pendulă + cuc - un oraş anacronic.

Mă uit la pieţe şi la Bucureşti: câini, ţigani, trei chiloţi cinci lei, hai să-ţi dea mama busuioc frumos, un leu legătura, struguri storciţi, praf, gogoşari româneşti crescuţi prin Olanda, brânză cu praf, lapte în sticle din plastic, praf, prune, pere mici şi negre, mărar proaspăt, un leu, maică... un oraş rural.

Unde începe şi unde se termină?

La Foule

One Life

El Gatillo

The Chariot

Moon Over Bourbon Street

Whistle for the Choir

Indiferenţa ca stil de viaţă

Poţi să te lupţi cu un sistem? Merită să te lupţi cu un sistem? Asta ma întreb de câteva săptămâni. Am mai încercat să fac asta acum ceva vreme şi, după doi ani, m-am declarat învinsă. Singur nu poţi, iar cei dispuşi să o facă sunt foarte puţini. Entuziasmul e urmat foarte repede de abandon...

Stăteam ieri la rând să intru la audienţe. La primărie, ca un oarecare. Până acum, am fost mereu de partea cealaltă şi am vrut să văd cum e invers. Plus că îmi păsa, chiar îmi păsa... Şi mă uitam la ceilalţi care erau în faţa mea (15), toţi veniseră acolo cu probleme personale: procese, revendicări, case, terenuri. Brusc, m-am simţit ca un intrus. Eram singura care venise cu o problemă de pe domeniul public. Dacă m-aş fi ridicat şi aş fi spus cu voce tare ce mă deranjează, cu siguranţă, aş fi fost privită cel puţin ciudat. Ar fi urmat compasiunea, apoi indiferenţa. Aroganţa era în spatele uşii care aşteptam să se deschidă.

Şi e paradoxal: pe bloguri, pe forumuri, pe site-urile ziarelor, la piaţă, la crâşmă, în staţia de tramvai, după blocuri, toată lumea se plânge, toată lumea admite că oraşul ăsta nu e în regulă, e murdar, e haotic, e plin de câini, de praf, de lucruri neterminate. Totuşi, nimeni nu face nimic. Revolta lor se naşte şi moare pe blog, pe forum, după bloc... Zilnic, acelaşi ciclu reluat la infinit. Nimic nu se schimbă. Nu le place, dar se complac.

Zicea cineva, zilele trecute, că e nevoie de acele gesturi mărunte care să scoată la iveală omenia din noi, superioritatea speciei, gesturile care mai apoi ar compune ceea ce cu nejustificat dispreţ numim (noi, românii) atitudinde civică. Dar cine să facă gesturile astea? Providenţa... După asta se pare că ne-am ghidat întotdeauna.

Nu o să intru în detalii aici. Detaliile o să le adun în altă parte, un pic mai elaborat, laolaltă cu alte întâmplări din astea în urma cărora ai enervanta senzaţie că te duci nesilit de nimeni să dai cu capul într-un zid. Dar e trist, foarte trist...

Am început pomenind despre sistem. Asta e altă poveste în care lumea n-are curaj să se implice.

Şi, atunci, ce îţi rămâne de făcut? Să te aliniezi, să înveţi indiferenţa. Şi egoismul. Sau să pleci.

Blues for a Black Girl

Undun

Nu-mi plac(e)

- Leonard Cohen; nu mai mult de un song-două, mă face să mă simt ca la o adunare de sectanţi (ştiu, J o să mă tragă de urechi pentru asta)
- sâmburii din struguri
- întunericul de la amiază
- gândul că se apropie frigul
- că n-am destul timp să citesc

Obligaţi să citească

Cielo Rojo

Frida

Trailer - Salma Hayek nu mă convinge sută la sută. Dar nu ai prea multe opţiuni când trebuie să găseşti o femeie pentru rolul ăsta... Mi-ar fi plăcut ca Lila Downs să fie actriţă şi să o joace pe Frida. Are mult mai multă forţă decât Salma. Ea doar cântă unele melodii din film. Paloma Negra e cântată acolo de altcineva, dar interpretarea Lilei îmi pare mult mai bună. Are o voce care îţi dă fiori. Realmente. Se apropie de senzaţia pe care doar un song cântat de Lhasa a mai reuşit să mi-o dea... Da, ca şi cei mai buni scriitori, şi muzica bună vine tot din zonele "ciudate" ale lumii.

Răzleţe

Aseară am observat că orchestrele româneşti de muzică populară au cam aceleaşi instrumente ca şi cele de jazz: contrabas, vioară, trompetă, saxofon, tobe. Pianul e înlocuit de ţambal.

***

Singurul moment care îmi lipseşte de la fostele joburi e acela când veneam obosită de pe coclauri, mă aşezam în faţa tastelor, cu o cafea lângă şi începeam să scriu. Toată lumea din jur dispărea, zgomotele se estompau, cafeaua aluneca încet printre simţuri şi rămânea doar plăcerea de a vorbi în scris.

***

Am început să-l citesc pe Fernando Pessoa. Încă mi-e greu să accept că poate exista cineva atât de... deocamdată mi-e greu să-l definesc, nu găsesc cuvântul potrivit. Revin după ce termin cartea.

***

Când vrei să aparţii şi nu reuşeşti, ce faci? Scoţi cinismul de la naftalină. Sau asculţi obsesiv un song. Sau închizi ochii minţii şi începi să scrii. Scrisul eliberează. Sau dormi. Dacă reuşeşti, pentru că somnul poate fi un lux uneori. Azi nu fac concesii. (21 mai 2007)

***

Într-o gară, pe un tren mai vechi, era un banner cu Descoperă România turistică. Orice călătorie e o experienţă. Cât adevăr...

***

Căşti, muzică, play! Liniştea s-a făcut cioburi.

***

În dimineaţa asta n-am chef de ştiri, banalitate împinsă la extrem.

Gata cafeaua.

Încă un song.

Zilele trecute am primit Să vie Bazarcă!, a lui Teodoreanu.

Am visat ceva şi mi-ar plăcea să cred în premoniţii. De data asta.

Mă duc să caut culori.

Theme

La Rivière De Notre Enfance

Seul

Belleville

Am găsit Caietele lui Camus.

Walk Away

Try to Remember

Sylvia (Plath)

Într-una din serile trecute am văzut Sylvia. Acum câţiva ani, când A mi-a vorbit cu însufleţire şi cu admiraţie despre Sylvia Plath, am privit-o cu o oarecare nepăsare. Îmi ziceam: Iar cărţi despre nebuni, iar cărţi cu nebuni, iar cărţi scrise de nebuni?! Poate că a fost vina ei că n-a ştiut să mă facă să înţeleg ce trebuie... Aşa că am ocolit cărţile ei prin librării. Dar filmul m-a mişcat. N-aş putea spune exact în ce fel şi îmi dau seama că nu reuşeşte să o contureze prea bine pe Sylvia Plath, aşa că o să-i caut, totuşi, cărţile.

La urma urmei, fiecare dintre noi are un dram de nebunie. În plus, depinde mult şi de cum defineşti nebunia. Ca multe altele, de altfel. Vorbeam serile trecute, la o bere târzie, despre ce înseamnă să fii vulgar. Este Miller, de exemplu, vulgar? Şi cineva - nu ştiu exact cine, pentru că era genul acela de conversaţie în care fiecare vrea să fie cât mai convingător, aşa că vocile se suprapun - a spus că vulgaritatea nu ţine de limbaj, ci de atitudine. Aşa e... La fel şi nebunia, depinde din ce unghi o priveşti şi cum o defineşti.

Downfall

Il Silenzio

Americano

Dialog... în trei

- Să mai beau o cafea sau nu? Vrea cineva ziua de azi?

- Io.

- Uh, ce bine! M-ai scăpat de o povară!

- Dacă tu dai ziua de azi, cum o să umpli golul din amintire? Dacă o iau eu, o să vii să-mi baţi în suflet să ţi-o dau înapoi cu dobîndă?

- A luat-o H deja, sper să se descurce cu ea... Golul? Nu rămîne gol.

- Bre, te sinucizi?

- Îmi venea să îţi spun chestia aia stupidă: Crede şi nu cerceta, dar cum eu nu mă supun niciodată la asta... nu o cer nici altcuiva. H, eu? Să mă sinucid?

- Nu sînt ce par a fi, nimic din tot ce-aş fi putut să fiu... asta mi-a venit în minte.

- Da. Nu. După ce mănînc de "prînz" o să pot suporta orice. Varsă la mine tot.

- Nu, bre, nu mă sinucid! Nici nu m-a bîntuit gîndul ăsta vreodată. Ba, mint, de cîteva ori m-am întrebat, aşa, artistic, ce aş face dacă aş afla că am nu ştiu ce boală - cancer sau mai ştiu eu ce, care să mă transforme într-o legumă şi să mă ţină prin spitale. Şi, sincer, nu cred că aş suporta să duc o viaţă din asta, aşa că aş putea să-mi reconsider poziţia faţă de sinucidere, ca să zic aşa. Revenind... mi-e răăăăău, asta e tot! Mă doare spatele şi am luat nişte medicamente care îmi dau o stare naşpa. Şi nici nu se leagă nimic din ce fac azi. De asta ziceam că dau ziua de azi cui o poate folosi. Dar cred că mai forţez o cafea. Poftă bună, H, sper că nu papi tot chestii din alea de care ziceai.

- Piept de pui cu smîntînă (cu mămăligă... mămăligă, abia acum "aud" cuvîntul ăsta: mămăligă. fleoşc.)

- Bun aşa.

- Unde te doare, cu exactitate?

- Nu contează, poveste veche. Da' ştii cum se zice, nu moare dracu' aşa uşor.

- Să te faci bine repede! E un magazin în Buşteni, pe sigla căruia scrie: Sicrie. Non Stop

- O să las scris cui o fi să se ocupe.

- Te pot incinera eu. Nu am făcut asta niciodată şi îmi plac lucrurile noi.

- Giiizăs! Da, să ştii că ideea aia cu băgatul în pămînt nu m-a încîntat niciodată.

(16 nov. 2006)

Elitele

Îţi împărtăşesc dezgustul faţă de făţărnicie, fie că vine din partea religiei, ori a legii, totuna. Legea mi s-a părut dintotdeauna o bătrînă neroadă, iar religia, în cea mai mare parte a ei, cam tot pe acolo. N-am să te atac din direcţia asta, de fapt, n-am să te atac deloc. Am să-ţi spun numai care-i părerea mea. Iată care e. Dumneata crezi că aparţii unei elite al cărei crez sînt raţiunea şi ştiinţa. Nu, nu, ştiu ce vrei să spui, că nu eşti atît de înfumurat. Fie. Totuşi, doreşti, măcar, să aparţii acestei elite. Nu te condamn pentru asta. Şi eu am nutrit toată viaţa aceeaşi dorinţă. Dar te rog să ţii minte un lucru, Smithson. De-a lungul istoriei omenirii, elitele şi-au justificat în fel şi chip îndreptăţirea de a se socoti astfel. Numai că în faţa Timpului un singur argument stă în picioare. Şi anume următorul: ca elitele, indiferent care ar fi argumentele anume cu care îşi susţin cauza, să fi introdus o morală mai nobilă şi mai dreaptă în lumea asta stăpînită de întuneric. Dacă nu trec cu bine această probă de foc, vor ajunge nişte simpli despoţi, nişte sultani, niste muritori de rînd care nu încearcă decît să-şi îndestuleze setea de plăceri şi de putere.

(John Fowles, Iubita locotenentului francez)