Down South

Battagliero

Tot de pe rafturi

- Eu nu ştiu ce aduce ziua de mâine, Michael. Nu am asemenea obiceiuri de lux. Sunt făcută din fărâme de astăzi. Este o luptă veche şi nobilă, ştiu, bărbatul, femeia, cuplul împotriva tuturor, dar nu am nici o intenţie să intru în istorie. Voiam să văd chipul nostru, pentru că întunericul este întotdeauna puţin părtaş. Stăteai culcat aici, lângă mine, printre atâtea scuturi străpunse şi săbii sfărâmate şi... şi cu mine ce se întâmplă înăuntru?
- Mai am ani de viaţă înainte, îi pot oferi.
- Nu vreau viaţa ta. N-o vreau cu nici un preţ. Îmi ajunge a mea. Ai reuşit ceva de-a dreptul admirabil: i-ai luat totul lui Dumnezeu şi i-ai dat iubirii. Este prea mult pentru mine. Este prea mult pentru o femeie care lucrează. Uită-te bine la mine, prietene. O mulţime de lovituri. Nu voi porni în cruciadă ca să eliberez mormântul cuplului. Cel puţin, odinioară, bărbaţii plecau singuri în ţara sfântă. Vreau să fiu fericită pe cont propriu. Nu vreau să lupt pentru fericirea speciei. Nici măcar nu ştiu să zbor, închipuie-ţi. Nu am aripi. Sunt prea puţin şi cer şi mai puţin. Un pic de blândeţe, tandreţe, atenţie şi apoi vântul o va duce cu sine - şi de ce nu, de ce n-ar fi şi vântul fericit la rândul lui?
- Este un mod de a-mi spune că eşti foarte exigentă...
- Ei bine, da. Foarte.
- Nu vom începe prin a muta munţii. Fii liniştită, munţii ne vor găsi pe noi. Dacă-ţi imaginezi că, în acest moment, o parte din mine spune "cât te lasă inima, doamnă", te înşeli. Şi nu-ţi spun "te iubesc". Îţi spun "să încercăm". Nu există nici un motiv să respectăm nefericirea. Nici unul.

(Romain Gary, Clar de femeie)

Walls

De pe rafturi

... Dar a sosit luna decembrie şi bătălia de la Stalingrad continua, aprigă, tenace, supraomenească. Şi atunci s-a născut marea speranţă şi toate privirile s-au întors spre Uniunea Sovietică, în timp ce se anulau rezervările de mese făcute de Rommel la Hotel Shepherd, ca să-şi ospăteze ofiţerii, pe un fundal cu Nil, piramide şi chiar surâsul Sfinxului, pentru cine se încăpăţâna să-l vadă ridicându-se în vârful picioarelor.
Se trăia în funcţie de bătălia Stalingradului, pentru că aici armatele naziste întâmpinau, pentru prima oară, o rezistenţă nemaiîntâlnită în alte locuri şi, pentru burghezia cubaneză acest caz punea o dificilă problemă de conştiinţă: trebuia să cânte în cor tot timpul Remember Pearl Harbor, în chip de ecou antifonic la sloganul momentului, în vreme ce, în sinea sa, se ruga în formula colaboraţioniştilor francezi: "Mai bine Hitler decât comunismul."
"Lumea e nebună - zicea mătuşă-mea - nebună, nebună, nebună... Totul e cu fundu-n sus..." Cu fundu-n sus, o înţelegeam foarte bine, pentru că, printr-o operaţiune de forţe deconcertante, Statele Unite deveniseră aliatul URSS... Şi se petrecea un lucru miraculos, nemaivăzut vreodată: General Electric, General Motors, International Harvester, Marile Agenţii de Publicitate, Heinz, Swift, Supa Campbell, Săpunul Palmolive, Marile Paste de Dinţi, Marii Detergenţi, Marile Compoturi de Caise, Marile Analgezice - chiar şi Aspirina Bayer, care, ca prin farmec, îşi schimbase numele nemţesc cu cel de Sterling - patronau costisitoare programe de radio cu multe efecte sonore de bombardamente, explozii, surpări şi strigăte, în care se exaltau virtuţile de luptători, îndârjirea, eficienţa demonstrată - patriotismul, într-un cuvânt - a soldatului sovietic. Şi, cu toate acestea, în conversaţii în care Rusia continua să fie Rusia şi nu i se spunea niciodată Uniunea Sovietică, apărea, de obicei, deşi mai mult insinuantă decât bine conturată, Fantoma (nu cumva aceeaşi ce apare în paragraful iniţial al unui celebru Manifest?) unui pericol care, mâine, ar putea ameninţa vechea, frumoasa, admirabila noastră Cultură Occidentală, moştenitoare a Culturii Elenice, a Culturii Latine, cu magnificele, nepieritoarele ei Libertăţi - atât de bine ilustrate, îmi spuneam eu, de moartea lui Socrate şi de moartea lui Seneca. Valorile Occidentului, Libertăţile Occidentului! Printr-un tulburător paradox, toate acestea erau apărate la Stalingrad. Dar - şi asta nu se spunea încă în editorialele din Diario de la Marina, deşi mulţi o gândeau - deie Domnul să ajungă americanii la Berlin înaintea ruşilor.

(Alejo Carpentier, Ritualul primăverii)

Andar Conmigo

Ruperi de ritm

Fiecare sfârşit de decembrie mă scoate din ritm, orice o însemna ritmul ăla. Şi nu-mi place, chiar dacă un acelaşi ritm o perioadă mai îndelungată aduce a rutină, care, la rândul ei, îmi displace. Şi nu nepărat mă las purtată de turmă, anumite gesturi din perioada asta chiar nu se prind de mine, dar simt cum senzaţiile turmei îşi lasă amprenta asupra mişcărilor mele. Încetinesc, mă abat pe străzi lăturalnice de gânduri, sunt tentată să fac altceva, mereu altceva decât ar trebui. Nu ştiu dacă e rău sau bine, deocamdată e doar o constatare.
Mă uitam mai devreme la salcâmul de la geam, încărcat cu zăpadă. Un alb agresiv. Frumos, poate, într-un anume fel, deşi simţurile mele nu se lasă păcălite, visează tot la căldură, la nisip, la albastrul unei ape...
Şi nu cred în bilanţurile de sfârşit de an, în liniile trase ostentativ, cu sentimentul că, brusc, se va întâmpla ceva, ordinea va fi dată peste cap şi lucrurile se vor aşeza de la sine. Doar pentru simplul fapt că ne oprim un pic din goana absurdă devenită scop în sine. E o iluzie, o simplă convenţie. Totuşi, e un prilej (la fel de bun ca oricare altul) să stabileşti un anume prag, să îţi impui o dorinţă - e ciudat conceptul, ştiu. Să priveşti goana din altă perspectivă...
Iar în ultimele zile mă regăsesc tot mai mult în personajul lui Carpentier. Zic personajul pentru că e doar unul acela în care am intrat cumva citindu-l şi de care mi se face dor de câte ori simt că mă depărtez prea mult, mă risipesc în prea multe direcţii.
Şi va trebui să iau o decizie curând. Deşi poate că sună prea drastic "să iau o decizie", mai degrabă să fac o listă de priorităţi, cu toate că mereu mi-a fost greu să mă ţin de liste de orice fel. Pentru că implică un soi de aliniere, o disciplină la care nu am excelat niciodată. Dar va trebui să încerc...

Mi Vanidad

Street Tattoo

Feliz Navidad

That Man

Djuvara, omul pe care mi l-aş dori nemuritor

Neagu Djuvara vine dintr-un viitor către care ar trebui să ne îndreptăm cu toţii, spunea, ieri, Mihai Răzvan Ungureanu, într-o librărie plină ochi cu oameni veniţi să ia cartea despre viaţa celui care, la 94 de ani, are luciditatea şi coerenţa pe care am vrea să le vedem la mulţi politicieni care nu au nici jumătate din vârsta lui.

Toată povestea aici.

Un secol cu Neagu Djuvara

Sîmbătă, 18 decembrie, de la ora 12.00, istoricul Neagu Djuvara şi publicistul George Rădulescu vă aşteaptă la sediul librăriei „Adevărul” din zona Piaţa Universităţii (str. Doamnei nr. 27 - 29, cu intrare şi dinspre Bulevardul I.C.Brătianu). Continuarea.

I Will Be There

It Had To Be You

...

luminiţele fără zăpadă nu prea au farmec
gardenia mea are boboci
vanilie sau cacao?
îmi trebuie o pauză
şi un song
cum o fi în Lisabona acum?
frumuseţea albului e dată de contrast
unde sunt colindele?
mi-e dor de acasă, aici toată lumea e individualistă

Ballad of Cable Hogue

Pribegia în deşert şi cele 10 porunci *

* Acesta e un manifest! Dacă nu sunteţi creştini sau dacă sunteţi, nu interpretaţi greşit nici titlul, nici textul şi nici intenţia autorului. Nu suntem un forum creştin, dar avem creştini printre noi. Nu facem propagandă niciunei religii, dar nici nu condamnăm vreuna. Am folosit toate trimiterile acestea pentru că, deloc întâmplător, indiferent că a fost scrisă din inspiraţie Divină sau omenească, eu unul cred că Biblia e o carte deşteaptă.

Cum se ştie, după ieşirea din Egipt, israeliţii au pribegit timp de 40 de ani prin deşert. Motivul pribegiei pare însă un pic neclar. Răutacioşi fiind, am putea da vina pe un neobişnuit de prost simţ al orientării pe care l-ar fi posedat Moise. Nu e chiar aşa. Cei 40 de ani au fost exact timpul necesar pentru ca sclavii Faraonului să devină poporul lui Israel. În 40 de ani, toţi cei care apucaseră să trăiască în sclavie s-au stins şi alte generaţii le-au luat locul.

Pribegia prin deşert trebuia să ucidă amintirea sclaviei. Nu ruşinea de a fi fost sclav, ci purtările de sclav, căci un popor nu se naşte din aşa ceva. De fapt, Moise poseda spirit de orientare, teribil de subtil, ştiind că sclavii Faraonului nu vor găsi niciodată Pământul făgăduinţei. În ţinuturile cucerite, ei vor fi dând doar noi forme sclaviei lor.

S-ar zice că avem ceva în comun cu evreii lui Moise: de 20 de ani ne plimbăm prin deşert. Din păcate, însă, deşertul nostru e mai pustiu decât Sinaiul, noi suntem mai pierduţi decât evreii aceia, iar la capătul călătoriei nu ne aşteaptă Pământul făgăduinţei. Asta pentru că, în cei 20 de ani care au curs, n-am reuşit să scapăm de mentalitatea robiei noastre egiptene. Nici nu aveam cum. Ne lipseşte ceva. Nu Moise, ci altceva. Ne lipsesc cele 10 porunci!

Continuarea aici.

El Presente

Dialog foarte scurt

- Când poţi spune că eşti fericită?
- Când nu-mi doresc să fiu în altă parte...

Walls

Elitele

De-a lungul istoriei omenirii, elitele şi-au justificat în fel şi chip îndreptăţirea de a se socoti astfel. Numai că în faţa Timpului un singur argument stă în picioare. Şi anume următorul: ca elitele, indiferent care ar fi argumentele anume cu care îşi susţin cauza, să fi introdus o morală mai nobilă şi mai dreaptă în lumea asta stăpînită de întuneric. Dacă nu trec cu bine această probă de foc, vor ajunge nişte simpli despoţi, nişte sultani, niste muritori de rînd care nu încearcă decît să-şi îndestuleze setea de plăceri şi de putere.

(John Fowles, Iubita locotenentului francez)

Que No Se Rompa La Noche

Romanian Dance

Maria En La Playa

Alice

- Vrei, te rog, să fii atât de bună şi să-mi spui în ce direcţie s-o iau ca să plec de aici?
- Asta depinde foarte mult de locul unde vrei să ajungi, zise Pisica.
- Nu prea îmi pasă unde ajung, zise Alice.
- Atunci n-are importanţă în ce direcţie o iei, zise Pisica.
- …numai s-ajung undeva, adăuga Alice, drept explicaţie.
- O, bineînţeles că ajungi, dacă mergi cât trebuie.

(Lewiss Carroll, Alice în Ţara Minunilor)

The News About William

Et L'amour Créa La Femme

Situaţiunea

De câteva zile, am acuta senzaţie că România e un fel de tărâm experimental, unde toate deciziile sunt luate sub impulsul unei disperări asemănătoare cu aceea de pe un vas care se scufundă. Politicienii nu mai au nici măcar soluţii populiste, economiştii dau vina pe cine apucă, iar intelectualii fac ce ştiu ei mai bine: se împung unii pe alţii.

Recentele discuţii cu FMI şi situaţia generală proastă din zona euro par să fi declanşat un adevărat val de isterie şi la noi. Isterie care se traduce mai ales în declaraţii panicarde şi contradictorii venite tocmai din partea celor care ar trebui să ofere soluţii. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, spune că nu mai avem nevoie de un nou acord de finanţare cu FMI, în timp ce preşedintele Băsescu e de părere că, pentru 2011, e necesar să mai împrumutăm nişte miliarde de euro. Acelaşi guvernator afirmă hotărât că România nu se află în pericolul de a intra în incapacitate de plată, pe când un director din Banca Naţională spune contrariul, cu menţiunea că riscul acesta nu ar fi chiar iminent, ci va apărea peste un an şi jumătate.

Acelaşi guvernator al Băncii Naţionale încerca zilele trecute să găsească un ţap ispăşitor pentru datoria externă mare a României şi, mai mult sau mai puţin diplomat (a se citit iritat), în cele din urmă, l-a găsit: românii, care s-au înghesuit la credite. Da, băncile i-au ademenit, recunoaşte el, dar şi ei s-au lăsat uşor. Ca urmare, nu băncile au făcut datoria externă, printr-o politică lacomă şi fără acoperire, ci populaţia, care ar fi trebuit să refuze ofertele de creditare, care, trebuie spus, deja deveniseră de-a dreptul agresive. Îmi amintesc cum în anii trecuţi mai aveam un pic şi ni se oferea pe credit până şi ceapa din piaţă. Unde te întorceai, cum te suceai, dădeai de un pliant, de o reclamă video sau de vreun agent dispus chiar să îţi aducă banii acasă, să îţi vândă orice în rate, doar să faci credit. Sigur că o parte din vină o are şi inconştienţa oamenilor, dar nu ştiu să fi văzut vreodată cal care să refuze ovăz... Unde era atunci nenea Isărescu, să ne tragă de mânecă şi să ne îndemne la prudenţă? Sau să domolească elanul băncilor?

Ieri, preşedintele Băsescu insinua, printr-un discurs răsuflat, că românii nu muncesc destul, ca atare, aceasta ar fi o cauză a faptului că suntem pe marginea unei prăpastii. Cu alte cuvinte, aceeaşi manevră a ţapului ispăşitor. Iar pentru a disimula un pic, s-a legat şi de clasa politică, deşi uită că el face parte din aceeaşi clasă politică, ba chiar e no. 1 în clipa asta. Desigur că asemenea ieşiri nu mă mai miră venind din partea lui Băsescu, el şi-a câştigat poziţia prin demagogie şi, cel puţin în privinţa asta, pare să fie consecvent şi merge tot pe cartea demagogiei. Să vedem cât mai ţine...

Când soluţiile nu mai vin din politic, iar economicul pare depăşit de situaţie, oarecum instinctiv, încerci să-ţi găseşti alte repere şi te întorci spre aşa-zisele elite. Intelectualii. Oamenii de cultură. Formatorii de opinie. Sursa unui echilibru necesar. Numai că şi ei sunt crescuţi din acelaşi aluat al dezbinării şi al lipsei de coeziune. Unii dintre ei s-au reunit ieri, să discute situaţiunea. Momentul a fost foarte bine ales, dar nu şi locul. Marriott, simbol al luxului, al separării de lumea rămasă fără repere... Totuşi, ochii s-au îndreptat spre ei, cu oarece speranţe. Degeaba. Liiceanu s-a înţepat cu Pleşu, Bogdan Baltazar s-a ciocnit cu Theodor Paleologu, iar Patapievici s-a mirat că electoratul român o ia mai mult spre stânga, fără să se întrebe dacă cineva i-a arătat vreodată cu adevărat unde e dreapta.

Între timp, ne mândrim că avem cea mai mare instalaţie cu becuri din lume, Boagiu visează să facă din Constanţa al doilea port din Europa, iar Adevărul încearcă să ne facă să ascultăm operă şi vinde Lohengrin cu 19,99 lei unei populaţii care nici să emigreze nu mai are unde.

La Bamba

There comes a time in each life like a point of fulcrum. At that time you must accept yourself. It is not anymore what you will become. It is what you are and always will be. (Fowles)

A Moment Of Madness

Cafeaua

... Cât despre cafeaua măcinată, e o chestiune palatală. Fină, lăsată puţin în două degete de apă fierbinte, oferă în Italia multă aromă şi puţină cofeină. În contact prelungit cu mai multă apă, oferă cu generozitate o zeamă, o apă chioară excitantă şi insipidă. Există cinci moduri tradiţionale de preparare a cafelei: fierberea à la turque (cafeaua măcinată extrafină, amestecată cu zahăr, se află pe fundul cafetierei puse pe foc); infuzia (un piston împinge zaţul pe fundul unui recipient din sticlă); filtrarea (se toarnă apă peste cafeaua măcinată reţinută de un filtru de hârtie); percolarea (cafeaua râşnită, pusă într-un filtru între două compartimente suprapuse, este pătrunsă de jos în sus de apa fiartă în compartimentul inferior); percolarea sub presiune (presiunea apei este amplificată de aerul comprimat la zece bari), care oferă rapid şi la alegere espresso concentrat sau diluat.

(Michel Braudeau - Cafea, cafenele)

Slowness

Sambalero

When You Are Old

When you are old and grey and full of sleep,
And nodding by the fire, take down this book,
And slowly read, and dream of the soft look
Your eyes had once, and of their shadows deep;
How many loved your moments of glad grace,
And loved your beauty with love false or true,
But one man loved the pilgrim Soul in you,
And loved the sorrows of your changing face;
And bending down beside the glowing bars,
Murmur, a little sadly, how Love fled
And paced upon the mountains overhead
And hid his face amid a crowd of stars.

Samba Triste

High Life

(Looking for) The Heart of Saturday Night

Bacalov + Domingo

Lover Undercover

Constatări

Nu-mi plac(e): oamenii care ţin cont de statut, frişca, aşteptarea, cafeaua fără zahăr, discuţiile de dragul discuţiilor, dimineţile cu nori, vazele goale, cafenelele în care trebuie să urli, bijuteriile ostentative, goana după atenţie, negru şi gri, glumele repetitive, sâmburii din struguri, frigul, Demi Moore, fardurile de pleoape, fondantul, jocurile pe calculator, tristeţea din metrou, mesele din plastic, să merg la coafor, vinul cu cola, nopţile fără felinare, Liiceanu, blănurile, crinii, blocurile, extremiştii, femeile agitate, să fac conversaţie când aştept undeva, snobismul, anii '80, facebook, să alerg după un metrou de parcă ar fi ultimul de pe lume, globalizarea, oamenii care nu ştiu să viseze, bluzele strânse pe gât, vitejii în vorbe, apa plată, zâmbetele formale...

Baiao

Over the Rainbow

Dialog cu Llosa

Dintr-un interviu:

Un écrivain a une responsabilité de citoyen. Il doit participer. La solution moralement juste n'est pas de dire : la politique est sale, alors je m'enferme parmi mes livres. Non, c'est trop cynique, trop frivole. C'est pour ça que je fais du journalisme. Ca m'aide beaucoup à être en contact avec l'histoire au jour le jour. J'aime la littérature pardessus tout, mais pas l'idée de l'écrivain isolé dans sa tour d'ivoire, coupé du reste du monde. La moitié de mes romans, je ne les aurais pas écrits sans le journalisme, mes chroniques ou mes reportages. Il ne faut pas être naïf et croire qu'un écrivain est doté d'une vision providentielle. Non, un écrivain se trompe, commet des erreurs. Mais il y a aussi un domaine dans lequel l'écrivain peut apporter quelque chose.
C'est terrible comme les politiques détruisent la langue vivante qui devient, dans leur bouche, des lieux communs, une langue profanée. Alors l'écrivain peut aider à nettoyer la langue de tous les stéréotypes qui détruisent la pensée.

Continuarea.

Whistle for the Choir

Curzio Malaparte, Kaputt

Despre Curzio Malaparte s-au spus multe. Gesturile lui controversate au atras comentarii diverse, unele admirative, altele mai puţin măgulitoare. Dincolo de pendulările lui ideologice, însă, cert este că nu i se poate nega talentul literar.

Am luat Kaputt atrasă de prezentarea de pe site-ul editurii Nemira, fără să ştiu la vremea aceea nimic despre Malaparte. Prezentare care sună aşa:

Kaputt este marea operă a lui Malaparte, opera barocă a unui stilist de mare clasă şi a unui observator sublim. În acest roman autobiografic, Malaparte ne relatează experienţa sa în calitate de corespondent de război pe frontul italiano-german, în perioada martie 1941- august 1943. Cartea prezintă un interes enorm prin faptul că a aparut în 1943, aşadar „la cald”, fără ca autorul să cunoască sfârşitul războiului. Este o relatare plină de cruzime, feroce, de un cinism ieşit din comun, despre cel de-al doilea război mondial, prin care autorul ne poartă din saloanele somptuoase ale aristocraţiei epocii până pe frontul sovietic, până la Leningrad, la Varşovia şi la pogromuri. Alcătuit din şase părţi, printr-o originală analogie cu animalele (caii, şoarecii, câinii, păsările, renii, muştele), Kaputt ne cufundă într-un război cum rareori ne-a fost istorisit."

În fond, toată ficţiunea din Kaputt nu este altceva decât o încercare de a scăpa de povara faptelor văzute şi trăite. Egoist şi arogant, sensibil şi inteligent, necruţător şi fantezist, Malaparte a scris cum a şi trăit, amestecând planurile realităţii cu acelea ale fanteziei. Din această cauză, textul său este enervant de captivant şi te cucereşte. Cei ce-l citesc prin grilă îl acuză de neadevar, cei ce folosesc grila lecturii literare sunt şocaţi de hiperrealismul său. Cert este faptul că Malaparte deschide un drum în literatura secolului, un drum care a dus şi va duce departe – drumul literaturii documentare." (Eugen Uricaru)

Ce e atât de controversat la Malaparte? Să vedem. A luptat în Primul Război Mondial, apoi a urmat o scurtă carieră în diplomaţie, pe care a abandonat-o pentru jurnalism şi literatură. În 1920 aderă la Partidul Fascist, devine un fel de teoretician al fascismului, iar peste câţiva ani înfiinţează o publicaţie de avangardă, la care au scris chiar şi Pablo Picasso şi James Joyce. Începe să se distanţeze de fascism în clipa în care denunţă abuzurile lui Mussolini, ba chiar publică în 1931, în Franţa, volumul Tehnica loviturii de stat (a apărut şi la noi, tot la Nemira), în care îi atacă pe Hitler şi pe Mussolini. Se interzice publicarea cărţii în Italia şi Germania, iar el este exilat pe o insulă, apoi închis câţiva ani. Ceva mai târziu, Malaparte se îndreaptă din nou spre o ideologie totalitară şi aderă la comunism. Iar la un moment dat se îndreaptă spre varianta maoistă a ideologiei comuniste. Pe unii i-a surprins chiar şi pe patul de moarte. De ce? Pentru că, în ciuda faptului că trecuse de partea comuniştilor şi avea un roman (Pielea) interzis de Biserica Catolică, s-a convertit la... catolicism.

Malaparte e doar un pseudonim. Numele lui real este unul nemţesc, tatăl lui fiind neamţ căsătorit cu o italiancă. Iar Malaparte e antonimul uşor de sesizat al lui Bonaparte.
Pe lângă toate valsările lui între diverse ideologii, rămân neclare unele lucruri despre cum a fost scris Kaputt. El spune că l-a scris în timp ce era pe front, în calitate de corespondent de război. Gurile rele spun că, de fapt, el era pe însorita insulă Capri în perioada aceea şi scria de acolo. Indiferent cum ar fi, cartea e una remarcabilă, iar eu înclin să nu cred gurile rele, pentru că e prea bine scrisă şi prea detaliată ca să fie totul rodul imaginaţiei. Totuşi, nu trebuie luată ca pe o cronică istorică, ci ca literatură. Una foarte bună, în care găseşti atât real, cât şi imaginar.

Cartea se citeşte uşor, stilul fiind oarecum jurnalistic, dar e impresionantă. De ce Kaputt? Chiar el explică alegerea: "Nu există nici un alt cuvânt mai nimerit decât această expresie nemţească dură şi misterioasă."
După ce a scris Kaputt, Malaparte a fost acuzat de antigermanism, un antigermanism violent chiar, la fel de inuman, zic unii, ca ororile văzute de el pe front... E drept, în carte, nu se fereşte să arate că nu este chiar un admirator al nemţilor şi al spiritului nemţesc, împinge lucrurile la extrem uneori, ca să ilustreze ce are de spus. Ba chiar şi după război îşi menţine poziţia, dincolo de literatură, când vorbeşte despre militarismul nemţilor şi despre reînarmarea Germaniei, susţinând că poporul german este inapt pentru democraţie.

Dincolo de toate astea, cum spuneam, cartea merită citită. O recomand nu doar celor interesaţi de perioada războiului, pentru că, deşi e foarte grăitoare, se poate citi fără să îţi transmită o stare de rău. Există un echilibru al lucrurilor în paginile ei, chiar dacă e greu de crezut, dat fiind subiectul. Ăsta e meritul unui scriitor bun.

Parole, Parole

Tango emoción

Studioul Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess” (SEOB) din cadrul Operei Naţionale Bucureşti (ONB) vă invită la o nouă reprezentaţie a spectacolului de succes „TANGO EMOCIÓN”, prin care mezzo-soprana Oana Andra, baritonul Andras Chiriliuc şi de această dată pianistul Alexandru Petrovici ne propun o incursiune pasională în lumea tango-ului. Evenimentul va avea loc miercuri, 20 octombrie a.c., ora 18:30, în spaţiul Foyerului galben. Regia şi coregrafia sunt semnate de Valentin Roşca. Consultant lingvistic: Hector Lopez.
Înainte de începerea spectacolului, în Foyerul ONB vă va întâmpina maestrul cafelei, Gheorghe Florescu, care va oferi fiecărui spectator o ceaşcă din „sublima cafea Avedis“, al cărei secret de selectare şi prăjire îl deţine de la unul dintre ultimii cafegii armeni din România, Avedis Carabelaian.

Marea

Marea o poţi rezuma uneori la un foşnet simţit pe glezne. Sau la reflexele aruncate de luminile unei terase, dincolo de care doar o poţi ghici. Eşti înconjurat de oameni, încerci să participi la veselia lor gălăgioasă, dar privirea ta o caută pe ea, îi simte foşnetul calm, ritmul spart din când în când de pleoapele atinse de buzele care se opresc aproape de tâmplă, necesară asigurare că eşti acolo. Mă simţeam foarte departe. Nu de ceva anume şi nici de cineva, doar departe. O senzaţie de mare detaşare faţă de orice.
Şi-a mai aprins o ţigară, a întins mâna liberă peste masă şi a luat-o uşor pe a mea, fără să se uite la mine. Privirile căutau undeva în noapte. Am stat aşa o vreme, fără să spunem nimic, învăluiţi în tăcerile noastre şi în vorbăria celorlalţi. Îi simţeam doar pulsul rapid la încheietura mâinii. Şi briza care încerca să pătrundă pe sub haine. Tensiunea se risipise, era undeva în urmă... Asta trebuie să fie fericirea, mă gândeam. Să te simţi eliberat de toate, să simţi căldura celuilalt preţ de o palmă care se uneşte cu a ta şi să nu fie nevoie să te explici. Să te mulţumeşti să SIMŢI.
În unele dimineţi, privesc marea cu acea relaxare pe care doar o anume atingere ţi-o poate da. Şi simt cum chipul meu îşi recapătă calmul pierdut atunci când scuturi inutile s-au pus între noi. O absenţă delicată, privirea care caută să simtă zâmbetul aflat pe cealaltă margine a distanţei.
Şi spunea cineva că prietenia e un sentiment-surogat. E ca un fotoliu comod în care încerci să îţi găseşti plăcerea atunci când nu există pasiune, când intensitatea se rezumă la ceva confortabil. Poate că da... Egoism îmbrăcat elegant.

Sittin' On the Dock of the Bay

House of Valparaiso

În sfârşit

... Llosa a luat Nobelul.

Variaţiuni

Georges Prêtre

"Opinions are like assholes. Everybody's got one..."

Big Time Operator

Tango

Sorrow

Întoarcerea la falsa civilizaţie din mahalaua numită Bucureşti e un pic grea...

Nicholas Shakespeare, Coregrafia violenţei

Nu există scriitor occidental care să fi descris atât de bine labirintul politic al ţării mele – spune Mario Vargas Llosa despre Nicholas Shakespeare. Am ezitat un pic atunci când am văzut numele autorului, pentru că nu îl cunoşteam şi pentru că mă gândeam că nu va fi convingător. Până atunci, citisem literatură cu tematică sud-americană scrisă doar de cei născuţi acolo, aveam senzaţia că doar ei pot reda exact lumea aceea ciudată. Dar m-am înşelat. Probabil şi pentru că N. Shakespeare nu e chiar străin de locurile alea, totuşi; a trăit mult prin America de Sud, fiind fiu de diplomat.

Scrisul lui nu are nimic din stilul clasic al sud-americanilor, nu e vorba despre faimosul realism magic, e mult mai simplu şi mai accesibil, dar reuşeşte să te prindă, să transmită foarte bine atmosfera de acolo, lumea aceea marcată de sărăcie şi violenţă, împletirea dintre ele, credinţa în iluzia unor gesturi radicale... Un intelectual fascinat de ideile lui Mao, ajuns terorist, o umbră vânată de un detectiv care se îndrăgosteşte de cine nu trebuie, violenţa care uneori doar se insinuează, iar alteori izbeşte, dar e mereu prezentă. Şi totul pe fundal de dans... un balet al mişcărilor şi al simţurilor, care te face să uiţi unde eşti.

E o carte care se citeşte uşor, dar care nu e superficială, te acaparează şi îţi pare rău când se termină. Şi e prima dată când găsesc o ecranizare bună a unei cărţi. Un film care completează cartea. Nu o egalează, niciun film nu va reuşi asta, dar o completează foarte bine. În paşi de dans e ecranizarea, care, la fel ca şi cartea, te ţine atent până la capăt, după care îţi lasă un uşor gust amar şi îţi aminteşte că de multe ori suntem mai mult animale decât oameni. Mai mult instinct decât raţiune... Iar coloana sonoră e şi ea foarte bine aleasă, despre asta am mai pomenit aici.

Bandoneón arrabalero

Volcano Joe

Din nou Carpentier

Cum m-am obişnuit să merg în ritmul respiraţiei mele, mă mir când descopăr că oamenii ce mă înconjoară se duc, vin, se încrucişează pe trotuarul lat într-un ritm străin voinţei lor organice. Dacă merg în acest pas şi nu în altul este pentru că mersul lor răspunde ideii fixe de a ajunge la colţ la timp ca să vadă că se aprinde lumina verde ce le permite să traverseze bulevardul. Uneori, mulţimea care apare în valuri din gurile de metrou, de fiecare dată la câteva minute, cu constanţa unei bătăi de inimă, pare să altereze ritmul general al străzii cu o grabă şi mai mare decât cea care domneşte; dar se restabileşte repede timpul normal al agitaţiei între semafor şi semafor.

Nu mai reuşesc să mă adaptez la legile acestei mişcări colective, mă decid să înaintez foarte încet, lipit de vitrine, pentru că pe lângă magazine există ceva asemeni unei zone de indulgenţă pentru bătrâni, invalizi şi cei ce nu se grăbesc. Descopăr atunci, în îngustele spaţii adăpostite ce se află de obicei între două vitrine sau două case prost lipite una de alta, nişte fiinţe care se odihnesc, parcă buimăcite, semănând cu nişte mumii în picioare. (...)

Ajung la o biserică, la ale cărei penumbre afumate de tămâie mă invită notele unui psalm cântat la orgă. Cu profunde ecouri răsună latina liturgică sub bolţile deambulatoriului. Privesc feţele întoarse spre preot, pe care se reflectă galbenul lumânărilor; nimeni din cei pe care i-a reunit aici fervoarea la această slujbă de seară nu înţelege nimic din ce spune preotul. Frumuseţea prozei le este străină. Acum, când latina a fost expulzată din şcoli ca fiind inutilă, ceea ce văd aici este reprezentaţia, piesa de teatru a unei crescânde neînţelegeri. Între altar şi credincioşii săi se lărgeşte, de la an la an, un şanţ plin de cuvinte moarte. (...) Şi dându-mi seama acum cât de străini, cât de departe sunt bărbaţii şi femeile adunaţi aici de ce li se spune şi li se cântă într-o limbă pe care nu o cunosc, constat că acest soi de inconştienţă cu care asistă la misterul slujbei este caracteristic pentru tot ceea ce fac. Când se căsătoresc aici, schimbă verighete, monede, păşesc sub o ploaie de orez, ignorând simbologia milenară a propriilor gesturi. Caută bobul de fasole în tortul de la Bobotează, aduc migdale la botez, împodobesc bradul cu lumini şi ghirlande, fără să ştie ce este bobul de fasole, migdala sau pomul pe care l-au împodobit. Oamenii de aici se mândresc cu păstrarea unor tradiţii cu origini uitate, reduse, în cele mai multe cazuri, la automatismul unui reflex colectiv, cel de a aduna obiecte a căror folosinţă nu se cunoaşte, cu inscripţii ce nu mai spun nimic de patruzeci de veacuri.

(Paşii pierduţi, Alejo Carpentier)

Tango in Ebony

Jambalaya

Zip Gun Bop

El Gatillo

Jefferson Jericho Blues (de pe noul album al lui Tom Petty)

Progresul în România - chestie de interpretare

Să mai spună cineva că (unele) lucruri nu progresează în ţara asta. Şi, ca să nu vorbesc abstract precum filosofii, o să dau un exemplu. Un drum cu trenul pe ruta Bucureşti-Satu Mare a ajuns să facă 15 ore... În anii trecuţi făcea 11, 12, 13, acum a ajuns la 15. E un progres, eu aşa văd. Desigur, e şi un tren care face 14 ore şi 59 de minute (chestia asta e chiar simpatică), iar unul înapoiat rău, rapid de felul lui, a rămas la 13 ore şi 09 minute. Noroc că ăsta nu circulă. Şi nici nu se ştie de ce.
Well, în felul ăsta încep să înţeleg şi majorările de tarife. Adică... dacă tot stai mai multe ore în trenul ăla, e normal să plăteşti mai mult, nu?
Mda.

Salty Bubble

Simplitate

- weekendul ăsta e târg de carte pe Lipscani
- pe blogul lui Exarhu am găsit un song perfect: nou (pentru mine) şi pe gustul meu
- după-amiază: cafea cu J
- e septembrie

Baby I'm a Fool

L'été indien

Gânduri fără lesă

E prea frig, toamna asta a pornit cu o extremă. Dar cafeaua caldă compensează.
Cumva, am rămas cu gândul la filmul de aseară. Cred că e al naibii de greu să nu ştii ce vrei.
Încerc să nu mă gândesc la 18. Anul ăsta s-a scurs, mi-a alunecat printre degete, ca nisipul.
Să ignor sau...
Niciodată n-am reuşit să ţin un jurnal. Unul clasic. Am făcut aia, am făcut aia.
Azi, de exemplu, am terminat Noaptea pisicilor lungi, a lui Delaskela. Încă nu pot să vorbesc despre ea, ca de obicei după ce termin o carte, am nevoie de o pauză: ţigara imaginară, privirea care caută lumea de dincolo de geam, decantarea, cuvintele care se aşează. Aş zice deocamdată că un echivalent muzical al cărţii ar fi songul ăsta. Nu încerc să explic, asta simt acum.
Frigul e bun, totuşi, îţi aminteşte de căldură. De oricare o fi ea.
Cineva îşi bea cafeaua pe o bancă în parc. Sub un geam cu obloane mov.
Uite, Ana, am găsit pretextul pentru Buenos Aires. Încă unul, adică.
Şi mai zic o dată: mi-e dor să întorc casa cu susu-n jos, cu muzica dată tare şi cu baticul legat piratereşte.
Vreau o pauză de cuvinte.
Şi marea?
Revoltele instinctive sunt singurele sincere. Restul aduc a ceai englezesc.
Şi tre' să mă apuc de lucru.
Şi n-am chef.
Şi lungesc aici cafeaua. Şi bat câmpii. Gânduri lăsate să zburde fără lesă.
O culoare pentru azi? Coral.
Gustul? Migdală.
Relaxare, fugă de carapace.
Până la urmă, cred că am înţeles. Mi-a luat cam mult.

El Mareo

Din categoria "ne doare ce nu avem"

De la Udrea zicere - Este prima dată când România are un brand turistic naţional făcut profesionist.

Desigur că ar fi mult mai bine să avem un turism făcut profesionist, dar fiinţa asta are un extraordinar talent de a scăpa esenţialul.

Cruel

Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel

Cartea asta am cumpărat-o de la ultimul târg, când rătăceam de la un stand la altul, plictisită de ofertele prea liniare ale multor edituri. Întâi am văzut figura, apoi numele, apoi am răsfoit-o şi... nu îmi pare rău că am luat-o.

Multă lume, când spui Al Pacino, se gândeşte automat la Naşul. Unii chiar strâmbă din nas. Nejustificat, zic eu. O dată pentru că Pacino înseamnă mult mai mult decât filmul ăla şi încă o dată pentru că Naşul chiar e un film bun, un film lucrat, ca să mă exprim foarte simplist, să nu intru în detalii tehnice.
Citind cartea asta, însă, descoperi un Pacino foarte sofisticat, foarte complex, departe de imaginea superficială pe care o au unii despre el. Şi totul prin intermediul spuselor lui deloc complicate. Adică... Pacino vorbeşte foarte relaxat şi în cuvinte simple despre subiecte foarte profunde, la urma urmei.
Pacino nu e ceea ce cu dispreţ numim VIP, nici vorbă... E un om care iubeşte teatrul, care îşi lucrează foarte mult rolurile şi căruia îi displace să facă paradă de numele lui. Asta foarte pe scurt.

Dar Pacino nu vorbeşte doar despre el, vorbeşte despre actorie, despre oameni de toate felurile, despre teatru şi film, despre sărăcie şi bani, despre prietenie, despre faimă, despre ce înseamnă să intri în pielea personajului, despre Shakespeare, despre biscuiţi, despre începuturi, despre roluri comerciale, despre relaţii şi despre multe altele. Şi face fandări elegante când nu vrea să vorbească despre ceva anume. Şi are umor. Un umor fin.

Ca să nu o lungesc, e o carte care merită citită. E relaxantă fără să devină uşoară. Poate că sunt un pic subiectivă, pentru că îmi place foarte mult Pacino. Recent, la o bere cu nişte prieteni, C întrebase ce actor ar vrea fiecare dintre noi să fie. Nu mă gândisem niciodată la asta, dar după câteva clipe am spus hotărât: Al Pacino.
Totuşi, chiar şi pe mine m-a surprins Pacino în această carte. În sensul bun.

E greu să alegi fragmente din ea, pentru că toate se leagă cumva...

- Crezi că o să mori de tânăr?

- La un moment dat în viaţă, cu toţii devenim conştienţi de faptul că suntem muritori. Ai o anumită perspectivă asupra morţii. Şi din acel moment începi să-ţi priveşti semenii cu alţi ochi. Acum am anumite sentimente în această privinţă. Se spune că schimbarea vine pe la treizeci şi ceva de ani. Uneori îmi imaginez cum corpul meu neînsufleţit este dus într-o cutie, iar oamenii mă jelesc. Şi spun: "N-ar fi trebuit să ne purtăm aşa de rău cu el."De curând am făcut artroză la degetul mare de la piciorul stâng. Şi i-am spus doctorului: "O să treacă, nu-i aşa?" Iar el mi-a spus că nu. Şi atunci mi-am dat seama că ajungi la o vârstă când nu mai trece neapărat totul... Uite, vorbim despre toate astea, iar eu fumez ţigară de la ţigară.

- Putem schimba subiectul.

- Dacă mor, poţi să-mi scrii tu epitaful. "Tocmai începea să-şi rezolve unele probleme. În zece, cincisprezece ani ar fi fost un om fericit. Era pe drumul cel bun. Făcea progrese!"

**

- Am fost şi plasator. Oamenii mă întrebau: "La ce oră începe piesa?", "Care a fost ultima piesă care s-a jucat?" Puneau întrebări de tot felul. "E o piesă bună?" Într-o zi mi-am spus: oamenii ăştia o să ia de bun orice le-aş îndruga. Doar sunt plasatorul, nu-i aşa? Aşa că am pus pariu cu un alt plasator că o să-i fac să se aşeze la coadă de cealaltă parte a străzii. Apoi le-am spus oamenilor că, din cauza aglomeraţiei, rândul se forma de cealaltă parte a străzii, în faţa magazinului Bloomingdale.

- S-a supărat cineva?

- Nu, s-au aşezat cuminţi la rând.

- Deci ai câştigat pariul. Ţi-a fost plătit?

- Am fost dat afară. Altă dată am fost dat afară din mers - încă una din celebrele mele experienţe ca plasator. Eram plasator la un alt cinema şi dintr-odată m-am văzut într-o oglindă cu trei laturi. Nu-mi privisem niciodată până atunci profilul. Aveam vreo douăzeci şi patru de ani. Şi nu-mi venea să cred. Cine era tipul ăsta care arăta aşa ciudat? Nu-mi văzusem niciodată hainele de la spate sau ceafa. Aşa că nu mă puteam opri din privit. Un manager m-a văzut făcând asta. Nu-i plăcuse de mine de la început. Cred că nu-i plăceau plasatorii. M-a întrebat: "Pacino, la ce te uiţi?" Am bălmăjit ceva şi mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă făcând asta. Dar făceam acelaşi lucru un pic mai târziu, când el cobora scările. M-a prins în fapt şi mi-a spus: "Eşti concediat!" Nici măcar nu s-a oprit din mers. A continuat liniştit să coboare scările. Şi m-a cuprins aşa o bucurie. Ar fi trebuit să fiu foarte supărat, dar nu eram. Am coborât la vestiar şi am început să chicotesc. Câţiva prieteni m-au întrebat: "Ce s-a întâmplat?" Le-am spus că tocmai am fost concediat. "De ce?" "Mă uitam prea mult la mine", le-am spus.

**

- Ce ţi-a spus odată cel care îl machia pe Marlon Brando?

- I-am zis "Eu nu plec în California." Iar el mi-a spus: "Stai liniştit, l-am auzit şi pe Marlon spunând chestia asta. Pleci acolo în trei ani." Ei bine, încă n-am plecat. N-am ieşit din acest apartament.

- Dar ce crezi despre Los Angeles?

- Îmi plac unele părţi din L.A. Însă după o vreme simt că am nevoie să fiu printre oameni. Nu mai pot sta prea mult în maşină. Trebuie să simt pământul cu picioarele, să văd oameni trecând pe lângă mine, intersectându-ne.

**

- Ai o mulţime de instrumente muzicale în camera ta. Cânţi la ele?

- Aici? Am nişte tobe conga, chitare şi un pian. Îmi place atunci când oamenii vin la mine şi improvizăm o oră şi mai bine. Nu este nimic mai înveselitor decât să comunici cu cineva prin intermediul muzicii. E la fix. De obicei cânt la tobele conga şi la pian. Am avut o perioadă când am crezut că sunt Beethoven sau ceva de genul ăsta. Aveam acest sentiment, că eram un geniu nedescoperit, aşa că am făcut rost de un pian şi cântam cu orele. Era, de fapt, o nevoie a mea de a mă exprima, dar nu prin jocul actoricesc. Am compus propria mea muzică. Stăteam cu orele doar pipăind clapele până când, într-un final, ritmul începea să iasă la suprafaţă, tonalităţile, iar eu începeam să cânt. Am adunat vreo două casete de care eram foarte încântat. După care le-am pierdut.

**

- Ţi-ai analizat vreodată imaginea de pe ecran? La sfârşitul filmelor Naşul, Serpico, După-amiază de câine şi acum... în Dreptate pentru toţi, tu apari mereu singur. Tu eşti singuraticul.

- Păi, cea mai de succes interpretare a unui actor este a unor astfel de roluri.

- Dar te-ai gândit vreodată la asta?

- Niciodată.

- Că eşti mereu singur.

- Păi, de-abia aştept să pleci (râde). Vezi, pe măsură ce relaţia noastră evoluează, ne rănim. Asta-i minunat.

El Choclo

Alone in the City

Un fluture albastru

Zice Borges la un moment dat (e un clişeu, da, toate se întâmplă "la un moment dat"): Se vorbeşte foarte mult despre politeţea japoneză sau chineză, însă această politeţe are rădăcini adânci. Am petrecut aproape o lună în Japonia. Mi-am făcut foarte mulţi prieteni. N-au făcut niciodată glume pe seama mea. Nu mi-au povestit nimic despre vieţile lor personale - căci vieţile lor sunt într-adevăr personale - şi nici eu nu le-am povestit nimic despre viaţa mea, dar am simţit că suntem prieteni, pentru că puteam vorbi nu doar despre nişte simple circumstanţe, ci despre subiecte vitale - de exemplu, despre religie şi filosofie.

Şi imediat ce am citit asta am încercat să fac un tur mental printre oamenii cu care îmi beau ades cafelele, să văd dacă sunt unii cu care pot vorbi fără să ajungem să tocăm chestiuni personale. M-am liniştit, sunt câţiva. Adevărul e că, oarecum inconştient, odată ajunşi faţă în faţă, oamenii încep să deşire ce li s-a mai întâmplat, ce mobilă au mai cumpărat, ce credit au mai făcut, ce job tare au, ce au mai gătit, ce au mai iubit, unde au făcut grătarul în weekend, pe ce parte a patului dorm, cum şi-au făcut curat prin dulapuri, cum a fost meciul ăla, ce şef dobitoc au, la ce medic au fost şi de ce, că mama, că soţul, că amantul, că sora, că ăia mici, că... Şi de cele mai multe ori e vorba de lamentări. Dintr-o perspectivă sau alta. Mda, trist...

Summertime are prea multe versiuni, nu mă pot hotărî care îmi place mai mult.
Am lipit pe birou un fluturaş albastru primit zilele trecute. E simpatic. Aduce a optimism.
De câteva zile încerc să găsesc o carte care să se plieze pe starea mea, ceva în care să mă pot cufunda, nici prea profund, nici prea banal, o poveste... Şi nu găsesc.
Şi mă tot gândesc cum aş putea comprima cumva senzaţiile astea de toamnă, să le am cu mine peste iarnă. Nici asta nu reuşesc.
Răcoarea de dimineaţă.
Cafeaua caldă.
Joe Dassin, A Toi.
Buzunare cu poveşti.
Mi-e dor de Ritualul primăverii. E o carte, da.
Unele sentimente mi-au rămas mici, o să caut altele.

Otro Puente Alsina

Island in the Sun

Cafea în doi

... sau ce înţeleg unii prin dialog.

(Carmen)

Carmen nu era o frumuseţe răpitoare, adică nu genul care să te farmece cu un chip drăgălaş şi cu cine ştie ce vino-ncoa’. Dar ştia să îşi pună în valoare picioarele lungi, tenul alb şi sânii nu tocmai generoşi, dar suficient de proeminenţi cu ajutorul unui sutien modern. Avea ceea ce unii numeau o senzualitate discretă. Ei bine, nu tocmai discretă când Carmen îşi punea în cap să atragă atenţia cuiva, ci, aşa, în general vorbind. În plus, nu se ştia de unde sau de la cine, învăţase să vorbească şoptit şi să rotunjească vorbele într-un fel care fie te scotea din sărite, pentru că nu auzeai ce spunea, fie te făcea să o priveşti mai atent şi să îţi apropii urechea de buzele ei, dacă erai bărbat şi te atrăgea genul. Cu alte cuvinte, poza în femeia misterioasă. Şi, de cele mai multe ori, obţinea ce dorea.
Veioza cu o lumină greţos de roşie care zăcea cu un braţ prea înclinat, aproape să cadă, pe noptiera de lângă patul lui Carmen, făcea ca ochii ei, excesiv conturaţi cu negru, să pară şi mai furioşi decât erau. Mai aruncă o privire cercetătoare în oglinda mică scoasă din poşeta elegantă pe care şi-o pregătise pentru ieşirea cu Sorin, îşi trecu uşor un deget peste cearcănele acoperite cu fard şi oftă. Ah, îşi zise, ce bine era dacă aveam calculator, nu-mi mai iroseam nervii pe dobitocul ăsta! Trebuia să facă rost de bani. Neapărat... Luă telefonul în mână, se uită la el câteva clipe, nu, nu avea rost să îl sune, ştia că Sorin era un aiurit şi, de multe ori, nici măcar nu lua cu el telefonul. Sau îl uita cine ştie pe unde. Ce să facă? Ce să facă? Se mai şi îmbrăcase...

Ar fi putut încerca să dea de Marina, colegă cu ea şi un fel de şefă de departament, mai bine zis tipa care era mereu acolo când George nu avea chef de secretara lui şi care îl ajuta să-şi pună în aplicare diversele lucrături. Dar parcă n-avea starea necesară pentru ea, pentru vorbăria ei obositoare despre politică, despre nu-ştiu-care parlamentar de la care încerca să obţină nu-ştiu-ce-acte, despre plimbările la Bucureşti pe care i le plătea George... Nu, mai bine nu, îşi zise, măcar sâmbăta să scape de toate alea. În plus, Marina n-avea deloc simţul umorului, nu ştia să se distreze, nu-i plăcea muzica, nu-i plăcea să citească, nu-i plăcea nimic. Cea mai mare pasiune a ei era să se dea bine pe lângă George şi să găsească vreo şmecherie din care să-i iasă şi ei nişte bani în plus. N-am de gând să mor săracă, îi zicea ea lui Carmen, în momentele de sinceritate, când mai ieşeau împreună în oraş, şi chicotea dezgustător, în timp ce sorbea bărbăteşte din vreo bere. Nici eu, se gândea Carmen, dar eu o să fiu un pic mai deşteaptă ca tine, nu o să mă înjosesc aici, în faţa tuturor, pot să o fac în altă parte, unde nu o să mă cunoască nimeni.

Carmen era o fire solară, cum îi plăcea să se descrie, adora să danseze, să cocheteze, să stea la aceeaşi masă cu oameni inteligenţi şi spirituali, nu neapărat să participe la discuţii sau să spună ceva amuzant, uneori era şi ea depăşită de situaţii, dar, cel puţin, le înţelegea glumele, pe când Marina nu sesiza o ironie nici dacă i-o explicai cu un desen. Şi singurele glume la care râdea mânzeşte erau alea deocheate şi alea despre politicieni, poliţişti sau fotbalişti. Carmen nu suporta fotbalul, îl considera la fel de stupid ca mersul la biserică sau ca un sex oral într-o toaletă publică. Prefera să încerce să îl citească pe Marquez, deşi încă nu reuşise, de două ori începuse o carte a lui, dar abandonase după câteva zeci de pagini, spre amuzamentul lui Sorin, care o şi provocase să pună mâna pe cartea aia. Dar avea să reuşească, în cele din urmă. Avea să reuşească. Nu ambiţia îi lipsea.

Totuşi, uneori, mai ieşea şi cu Marina, alte prietene nu prea mai avea şi erau zile când nu mai suporta vulgarităţile lui Nicu, beţiile lui Sorin şi nici eternele discuţii despre ziar. Simţea nevoia de o prezenţă feminină, de puţină detaşare, de frumuseţe, de altceva. Marina nu era tocmai ce avea nevoie, dar Carmen încerca. Spera să o prindă în vreo zi mai bună, în care să bârfească măcar, aşa cum fac femeile, nu să alunece spre aceleaşi peroraţii despre politică, ziare, afaceri şi... se întâmpla rar, e drept. Tocmai de aceea, în seara asta nu avea chef de Marina. O trecuse un gând mai devreme, da, dar era prea dezamăgită ca să îşi consume cu ea puţina energie rămasă.
Întinse o mână în faţă şi se uită atentă unghiile date cu un roşu viu, singura culoare pe care o folosea, de parcă nimic nu era mai important decât ele, se lăsă pe spate pe patul plin cu haine aruncate de-a valma, tot cu mâna în faţa ochilor, cu privirea pe unghii. Brusc, se ridică sprijinită în coate, se uită în jur, aruncă cât colo pantofii negri cu toc înalt, unul câte unul, se duse la debaraua de pe hol, luă o pereche de tenişi, şi-i trase grăbită pe picioare, înhăţă de pe cuier o poşetă jerpelită şi ieşi val-vârtej, parcă mânată de o mare descoperire.

Victor Jara's Hands

Gânduri uşoare

În sfârşit, s-a întors lumina aia. Şi răcoarea de dimineaţă. Până spre final de octombrie mă declar fericită, orice o însemna asta.
Şi am reuşit să mă desprind.
Ferestre deschise şi gânduri uşoare. Probabil că e plăcut să zbori, deşi niciodată nu mi-am dorit asta. Nu aşa cum visează unii să o facă, zborul clasic, plutirea. Cred că de asta nu m-au atras drogurile. Prefer dansul, alunecarea în muzică. În doi sau nu.
Aseară am încercat să văd un film, dar era plin de clişee. Şi actorii erau un clişeu. Trebuia să aştepţi ceva de la ei. Greşit.
Vocea lui Jean Francois Maurice se suprapune perfect cu dimineţile astea şi cu lumina de toamnă. Nici veselie, nici tristeţe, doar stare de bine.
Reconstruction... Totuşi, câteodată e bine să gândeşti de două ori înainte, nu toate provocările sunt sănătoase. Dacă apuci să gândeşti.
Am visat nişte fluturi albi. Dansau în ibricul cu cafea. Erau frumoşi... Cafea rece, totuşi.
Un homme et une femme, la asta se rezumă totul, până la urmă? Probabil că da...
N-am mai avut timp de scris. Trebuie să răstorn piramida priorităţilor.

Red Blooms

Linişte

Mă gândeam... când se adună prea multe probleme, cum e la mine acum, e bine să le aranjezi sub forma unor insule. Mental. În fiecare insulă pui câte o problemă. Din când în când, dai o tură prin insule, îţi faci o idee sau rezolvi câte ceva, după care ieşi şi uiţi cu totul de asta. Şi trăieşti, pur şi simplu, fără să mai ţii seama de ele. Apoi iar revii şi tot aşa. Cu timpul, insulele alea ar trebui să dispară. Ca probleme, adică. Nu ştiu dacă se înţelege ce vreau să spun, dar aşa cred că eviţi să te urci pe pereţi. Sau să faci ulcer pe bază de nervi. Da, nu glumesc!
Mă cam învârt în cerc şi nu văd încă o soluţie. Dar cine m-a pus să renunţ? Nimeni. M-am încăpăţânat şi atât. Poate trebuia să încerc altfel. Bine, e la fel de adevarat că ajunsesem într-un moment de cruntă plafonare. Plus că entuziasmul şi idealismul de cândva dispăruseră de ceva vreme. Trebuia să fac un pas în vreo direcţie, să schimb ceva. Ca de obicei, am ales varianta radicală. Nu reuşesc să învăţ căile de mijloc, mereu aleg fie albă, fie neagră, fie dreapta, fie stânga.

Totuşi, am o oarecare încordare. Firească, dacă mă gândesc bine, pentru că unele decizii, chiar conştient luate, sunt greu de purtat.

M-a iritat vântul... Ridică în aer tot praful de pe străzi. Cred că mi-a intrat praf şi-n suflet. Acum plouă. Oarecum mocăneşte. Merge cu muzica lentă şi cafeaua caldă. Îmi place că am geamul imediat lângă mine şi la adăpostul lui încerc să-mi fac ordine în gânduri. Pândesc ploaia şi mă străduiesc să îmi strunesc imaginaţia. Pentru că îţi dă târcoale...

Gata, am muzică. Jazz-ul e bun ca fundal când lucrezi. E relaxant, ca senzaţia aceea pe care ţi-o dă cineva care ştii că e prin apropiere şi asta e suficient ca să te simţi bine. Nu te bate la cap, nu te irită, pur şi simplu e acolo şi din când în când te alintă. E reconfortant.

Te doy la vida

Los Vino

3 AM

Ce vremuri...

Azi n-am selectat un playlist anume, iar mai devreme muzica a ajuns la UB40... Şi, într-o pauză de cafea tocmai luată de pe foc, am lăsat muzica să apese pe butonul amintirilor. Cu nişte ani în urmă, cred că abia începusem să lucrez, împreună cu Lore găsisem o cafenea (bar) mică-mică, unde puneau mult UB40 şi ne plăcea cafeaua. Tchibo. Acum nu mai pot să o beau, dar atunci ne părea cea mai bună... Mergeam acolo aproape zilnic. Era undeva pe o străduţă din SM, între Aurora şi Steilmann (dacă o mai fi acolo), mai mult o fundătură decât o stradă şi mai mult o bombă decât o cafenea... avea şi jocuri mecanice, îmi amintesc acum, erau la modă pe vremea aia. Dar avea şi UB40 şi cafea bună. :) Şi stăteam la cinci minute de mers pe jos.
În timp, am tot găsit locuri de care ne ataşam o vreme, apoi găseam altele, apoi altele... Vorbesc de locuri în care ne beam cafeaua. Rar prima cafea, aia o beam acasă, cu ziarele în faţă. Întâi cu ziarele de anunţuri, să ne căutăm de lucru, apoi cu ştirile... Dar cafelele de peste zi necesitau un loc anume, un loc unde să ne placă.
A venit apoi perioada nessului frecat în grabă între două alergături şi înjurăturile adresate cu foc maşinii de scris (da, am prins maşina de scris), dar când terminam de lucrat tot în vreun loc "al nostru" sfârşeam, cu o cafea bună în faţă.
Eh, ce vremuri... :)

El Destino de Abril

Gypsy's Curse

M-am îndrăgostit

... de ciocolata belgienilor. J e de vină. :))
Sweet temptations.

Se dice de mi

Imagini de la mare

Întreba Lola de poze, aşa că mai aduc unele aici, deşi nu sunt cine ştie ce. Nu m-am repezit să pozez aspectele urâte, cum fac mulţi, ci mi-am bucurat ochii.

Aici e terasa camerei, unde se poate bea prima cafea în linişte, dacă alegi să nu mergi la plajă cu noaptea în cap.



Plaja şi marea din Vama Veche. O parte din ea...



Cerul senin din Vamă, avantajul fotografului care stă la orizontală. :))



Culori zburătoare.



La taclale cu marea (nu reuşesc să o pun invers...).



Negocieri cu primul venit la masă.

La Canapele, în Vamă.

Tot plaja din Vamă.

Marea în Vamă. :)

Dimineaţă în 2 Mai...

Micul golf din 2 Mai şi o parte din plaja nudiştilor.

În curtea pensiunii, partea dinspre bucătărie.

Tot pensiunea; insist pentru că mi-a plăcut cu adevărat acolo. Linişte, curat şi curte cu verdeaţă şi flori.

Marea, pur şi simplu. În 2 Mai.

Bărcile pescarilor de la cherhanaua din 2 Mai.

Un pic din micul golf văzut de la terasa cu acelaşi nume.

Vacanţă la 2 Mai

După cinci ani de pauză, în care am rătăcit pe alte meleaguri, am fost din nou la noi la mare. Am încercat să las impresiile să se decanteze un pic, să separ lucrurile bune (există) de cele rele şi să trag o concluzie. Sigur, dacă mă las purtată de sentiment şi de senzaţii, încă îmi doresc să fiu acolo, m-aş întoarce în orice clipă pe malul mării, fie el şi malul românesc al mării... Dacă vorbesc, însă, prin prisma raţionalului, a turistului, mi-e greu să găsesc un singur cuvânt care să definească litoralul nostru. Cea mai apropiată descriere ar fi aceea a unui loc prăfuit, neglijat, neîngrijit. Delăsare, ăsta cred că ar fi cuvântul, dacă e să rezum.

Nu o să îngroş rândurile celor care împuşcă cu tot felul de invective litoralul românesc, pentru că, la fel ca în alte cazuri, lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Există pe undeva o cale de mijloc, trebuie doar să vrei să o vezi. Aşadar, depinde foarte mult cu ce aşteptări mergi la mare. Dacă porneşti sperând să găseşti vegetaţia şi peisajele de pe malul Mediteranei sau al vreunui ocean, pe care le-ai văzut în alt concediu, deja e un pas greşit. Mulţi fac asta: se duc la greci, la spanioli, la turci sau cine ştie pe unde, iar când revin la marea de acasă se aşteaptă să găsească aceleaşi lucruri ca şi acolo. Uită că e un alt loc, o altă zonă, o altă aşezare geografică, un alt climat. Asta, până să ajungem la aspectele care ţin de faimosul "omul sfinţeşte locul”. Comparaţiile sunt bune, desigur, dar în alt sens.

Din diverse motive, de data asta n-am reuşit să evadăm decât o săptămână. Şi am vrut linişte. După câteva zile de oscilări, am decis: 2 Mai. Şi recunosc că nu mi-a părut rău. 2 Mai cred că e ultimul bastion de linişte de pe litoralul românesc. Atâta câtă e. Primul contact a fost o bilă albă – Vila Ştefania, locul nostru de cazare, căruia nu am să îi reproşez nimic, ba chiar l-am reţinut pentru alte dăţi. Nerăbdătoare să simt nisipul sub tălpi, am plecat repede spre plajă, care e la câteva minute distanţă, deşi era întuneric deja. Aici am avut primul moment în care mi-am amintit că suntem în România. Pe strada care merge spre plajă nu e niciun bec, pe aşa-zisa faleză la fel, iar scările care coboară pe plajă sunt doar nişte resturi de scări ale celor făcute acum cine ştie câte zeci de ani. În plus, bolta de vegetaţie care mai-mai că le acoperă nu are nimic luxuriant în ea, aveam să văd pe ziuă, sunt nişte banale bălării lăsate să crească în voie. Acelaşi gen de bălării acoperă toată faleza şi, cu toate că poate părea de bon ton pentru cei care îşi doresc un pic de sălbăticie, le recomand un exerciţiu de imaginaţie, în care să vizualizeze locul fără ele. Nu şi-ar pierde din farmec. Dimpotrivă. La fel cum n-ar fi lipsit de farmec să existe lumină seara, să golească cineva din când în când tomberonul de gunoi de pe plajă, să cureţe plaja la final de zi, să organizeze cineva campanii ecologice pe acolo, să se mai amenajeze o toaletă, să vopsească panoul ruginit care vorbeşte despre rezervaţia din golf şi să toarne nişte scări noi. Toate astea nici măcar nu necesită cine ştie ce bani, eterna scuză de la noi. Doar bune intenţii...

În afară de asta, 2 Mai chiar e o oază de linişte. Nu e un loc pustiu, cum îşi doresc unii care mai au nostalgia perioadei hippie. Ba chiar e aglomerat pe plajă în unele momente. Dar e o plajă îngustă, cu faleză înaltă, unde nu este loc de terase, baruri şi alte surse de gălăgie, nu răsună muzică de nicăieri, se aud doar valurile... N-am văzut nici vestiţii cocalari, manelişti sau alte specii detestate de "lumea bună". La urma urmei, e un sat. Şi, din fericire, încă nu au pătruns aici prea multe aspecte orăşeneşti.
Mâncarea pe la terase e bună, e curat, nu e bucătărie franţuzească, dar raportul preţ-calitate e echitabil. La câte o terasă trebuie să negociezi locul pe scaun cu vreo pisică tolănită la umbră, care apoi se alintă în poala ta, dar asta face parte din farmecul rustic al locului. Doar în golf am avut un moment de iritare, când am văzut nişte maidanezi care, instant, mi-au adus aminte de Bucureşti. Muzica de la terase nu urlă să nu te poţi înţelege şi nici nu am auzit vreo manea.
În rest... linişte pe străzi (deşi sunt tot mai multe maşini, prea multe pentru gustul meu), după-amieze leneşe, umbra din curţi, cocoşul care te trezeşte dimineaţa înainte de şase, somnul de peste zi, mirosul de ardei copt, de porumb fiert, de peşte pe jar, de petunii şi de regina nopţii, plaja lovită ritmic de valuri, briza...

Fiind la doi paşi, am dat o fugă şi în Vamă. O zi şi jumătate. Acolo îmi place plaja, pentru că e mai mare. Şi muzica ce se aude de la Stuf. E plăcut să zaci la soare, să auzi marea şi pe Norah Jones, de exemplu. E liniştitor... Iar pentru că am evitat weekendul, plaja nu era plină şi am scăpat de senzaţia unei apropieri prea mari de alţii. Am cules scoici, m-am tolănit pe malul apei şi am evadat un pic printre cărţi. Ideea unei librării acolo îmi pare genială. Să poţi uita de tine între cărţi fără să fii într-un oraş... De fapt, şi în 2 Mai găseşti cărţi, are Nemira un stand.

Ştiu că sunt mulţi care plâng după Vama de cândva. E drept, au apărut tot felul de construcţii mai mult sau mai puţin hidoase, tarabe cu te-miri-ce, terase peste terase şi alte aglomerări nefericite. Totuşi, pe plajă e o atmosferă plăcută, cel puţin atâta timp cât nu se aglomerează. Sigur, eu nu tânjesc după atmosfera hippie, pe care chiar o detest, probabil că de aceea sunt mai indulgentă cu Vama de acum. Şi marea e frumoasă acolo. E altfel decât în 2 Mai. N-aş putea spune în ce fel, dar am văzut-o şi am simţit-o altfel. De fapt, cred că marea nu e la fel în două locuri...

Dar rămân la părerea că, dacă vrei cu adevărat linişte, e bine să mergi în 2 Mai. Acolo plaja nu are umbreluţe, nici măcar din stuf, nu are terase în apropiere, nu are muzică (nici măcar muzică bună), cu alte cuvinte e mai apropiată de starea ei naturală. Campingul mi-a părut ok, plaja nudiştilor nu era deloc aglomerată, iar corturile din golf chiar erau ferite de orice sursă de gălăgie.

Ar mai fi de spus diverse despre trenul care face o veşnicie până la mare, despre gările care arată ca vai de ele, despre haita de maidanezi din gara lui Mazăre, despre toaleta infectă din gara din Mangalia, despre bălăriile de pe drum, despre spaţiile de cazare care se văd din tren şi care te duc cu gândul la nişte improvizaţii din zone calamitate, atât sunt de înghesuite şi de urâte...
Cum spuneam, per ansamblu, litoralul românesc e prăfuit. Delăsarea se vede de la o poştă. Faţă de acum cinci ani, nu s-a schimbat nimic. Doar bălăriile sunt mai multe şi mai mari. Şi, în afară de 2 Mai şi Vama Veche, nu cred să calc repede prin alte părţi din zonă. Desigur, aş putea arunca nişte cuvinte acuzatoare la adresa lui Udrea, dar ar fi inutil: ea nu face decât să continue indiferenţa şi indolenţa deja tradiţionale la acel nivel.

Pe drumul de întoarcere, am preferat să mă gândesc cât mai puţin la aspectele neplăcute şi să fac planuri de revenire cât mai curând în 2 Mai. Până când, prin Constanţa, cred, a urcat în tren un nene care vindea ziare şi care m-a readus la realitate prin reclama la deja celebra sfântă treime: Click, Cancan, Libertatea!
Iar ieri, stând la o cafea pe o terasă din Bucureşti şi rememorând cele câteva zile de linişte de acolo, tot am simţit gustul amar, regretul că nu ştim să profităm de ce avem.

It Takes Two to Tango

Se me olvidó otra vez

După

Revenirea în lumea aşa-zis civilizată a oraşelor e neplăcută, necesită un salt ameţitor, o întoarcere bruscă la o altfel de apropiere, una în care nu alegi, eşti doar purtat de turmă.

Încă nu vreau să revin, amân pe cât posibil contactul cu betonul, cu zarva calculată.

Sunetul valurilor e încă prezent, nisipul sub tălpile goale şi mirosul... mirosul acela de sărat, de umed, de depărtare... Sentimentul că poţi fi oricine, că nu trebuie să faci pe placul nimănui decât al tău, că abandonul e o necesitate regăsită. Fără măşti, fără textile, fără asorteuri mai mult sau mai puţin penibile, doar pielea în bătaia brizei. Şi liniştea...

Într-un fel sau altul, încă sunt acolo. O să dureze ceva până să mă desprind.

Get Lucky

Dezinvoltură

Cum spuneam, acum două zile, m-am aşezat la terasa unei cafenele de lângă plajă, la singura masă liberă, să iau ceva răcoritor înainte de a mă întinde pe nisipul fierbinte şi de a mă hotărî în ce direcţie să o iau în acea după-amiază. Abia mi-a luat ospătarul comanda, că la masa mea s-a oprit o fetiţă de 11-12 ani, am presupus eu, şi m-a întrebat în engleză dacă aştept pe cineva. Dacă nu, să îi permit să se aşeze, având în vedere că nu mai sunt locuri libere la alte mese. Sigur că da, i-am răspuns, luată prin surprindere. Nu se întâmplă prea des ca un copil să vină la o cafenea şi să întrebe dacă mai e un loc liber la masa ta, să comande cu detaşare o îngheţată cu de toate şi, la fel de dezinvolt, să înceapă să converseze cu tine.
- Nu e prea cald pentru cafea? m-a întrebat după ce ospătarul mi-a adus sucul de portocale şi cafeaua.
- Poate, dar cu un suc rece lângă ea e ok, i-am răspuns repede.
- Nu sunteţi din Anglia, nu? Nici din Germania...
- Nu, nu sunt. Cum ţi-ai dat seama? am râs eu, în timp ce ea a mulţumit politicos ospătarului care i-a adus îngheţata şi care ne credea împreună.
- După accent. Şi după... îmbrăcăminte. Şi figura, a adăugat repede, gesticulând în jurul feţei, după o pauză.
- După figură?
- Îhî. Englezoaicele şi nemţoaicele sunt mai... nu ştiu, mai puţin plăcute la privit. Şi se îmbracă ciudat.
- Aşa...
- Deci?
- Deci?
- De unde sunteţi?
- Aaaa, din România. Eu sunt Adina.
- Ines.
Mi-a întins o mână micuţă, cu o piele catifelată şi bronzată. I-am luat-o şi i-am spus că îmi pare bine. Şi chiar începeam să mă bucur. Părea un copil inteligent şi bine educat. Iar dezinvoltura ei mă dădea gata. Până să ne terminăm eu cafeaua şi ea îngheţata, am aflat că are 11 ani şi că toată vara asta stă doar cu un soi de guvernantă care are grijă de ea, pentru că părinţii ei sunt plecaţi în Brazilia, cu nişte treburi. I-am spus că eu sunt în vacanţă, cum să îi explici unui copil de 11 ani că ai venit dintr-un colţ îndepărtat de lume în căutarea unui om care a dispărut şi care a luat cu el şi sufletul tău? M-a întrebat dacă mă poate însoţi la plajă, am fost de acord, iar cât timp ne-am lăsat mângâiate de soare am aflat o grămadă de lucruri despre Carvoeiro. Că aici englezii sunt ca la ei acasă, că mulţi au proprietăţi pe care le folosesc ca pe un al doilea cămin sau le închiriază în timpul verii, că undeva în susul coastei există un bar foarte aproape de nişte grote, la care ajungi coborând nişte scări, o să ţi-l arăt, că magazinele cu suveniruri de pe strada principală sunt prea scumpe, găseşti aceleaşi lucruri mult mai ieftin la piaţa de suveniruri, care e pe o străduţă mai retrasă, că piaţa de peşte e deschisă doar dimineaţa, că în zilele senine-senine, dacă te uiţi cu maaaare atenţie în zare, poţi vedea Gibraltarul, chiar aşa? nu e doar o iluzie, pentru că ştii că e în direcţia aia? nuuu, nu e doar o iluzie, o să vezi, că... şi câte şi mai câte. I-am propus să mă tutuiască, să îmi spună pe nume, era obositor altfel, plus că se potrivea foarte bine felului ei de a fi şi de a vorbi aşa, ca de la om mare la om mare. Pare foarte matură pentru vârsta ei, cred că nu prea are copii cu care să se joace, mă gândeam în timp ce o priveam cum urmărea serioasă şi cu o oarecare invidie resemnată o ceată de puşti gălăgioşi care jucau volei.
- Ai copii? m-a întrebat ea, cu o curiozitate veselă.
- Copii? Nu...
- Ah... Dar un iubit?
- Nu chiar.
- Nici iubit? Hm, nu eşti cam singură?
Am izbucnit în râs.
- Pentru oamenii mari nu e chiar rău să mai fie şi singuri uneori. Dar tu?
O umbră i-a trecut repede peste privire, după care ochii şi-au recăpătat sclipirea jucăuşă.
- Eu ce? Eu desenez.
- Da?
- Da.
Am tăcut amândouă câteva clipe. Încercam să desluşesc tristeţea acestui copil care m-a ales din mulţime şi care căuta o portiţă de comunicare cu mine.
- Îmi arăţi şi mie ce desenezi?
- Mâine.
- Ok, mâine.
Ieri, ne-am întâlnit tot după-amiază, de data asta într-un loc şi la o oră stabilite. Eu mi-am băut cafeaua, ea şi-a savurat îngheţata şi mi-a arătat nişte desene, câteva acuarele. Nu prea mă pricep la aşa ceva, dar ce am văzut mi-a plăcut foarte mult. Totuşi, îmi păreau triste pentru nişte desene ale unui copil de 11 ani. N-aş putea spune exact de ce, dar aceea era senzaţia pe care mi-o dădeau. Aş fi vrut s-o întreb despre asta, dar mi-am spus că e mai bine să mai aştept. După care m-a dus la o altă plajă, una ceva mai mică, tot adăpostită de un golfuleţ şi mult mai liniştită. A stat cu mine la soare, s-a bălăcit un pic prin apă - spre deosebire de mine, ştie să înoate, doar a crescut pe malul oceanului -, mi-a povestit despre vizita pe care anul trecut a făcut-o cu părinţii în Franţa, care nu pare s-o fi impresionat prea mult, şi m-a pus să-i spun despre România. Aşa au trecut câteva ore, fără să-mi dau seama, când m-am uitat la ceas era deja trecut de şapte.

Perfume

En dirección a mi casa

Borges-Sábato, Dialoguri consemnate de Orlando Barone

Despărţiţi de opiniile lor politice diferite, Borges şi Sábato nu s-au mai întâlnit timp de douăzeci de ani. Abia în 1974 s-au revăzut, din întâmplare, la o lansare de carte, într-o librărie din acelaşi Buenos Aires care îi separase. Atunci şi acolo au schimbat din nou impresii despre celebrul Cervantes şi la fel de celebrul lui Don Quijote, reuşind să uite pe moment de lucrurile care îi îndepărtaseră unul de altul. Ba chiar Borges i-a mulţumit lui Sábato pentru prefaţa unei cărţi pe care i-o dedicase cu ani în urmă.

Peste ani, ranchiunele politice ne-au despărţit; şi, aşa cum spune Aristotel că lucrurile diferă tocmai prin ceea ce au în comun, am putea spune că pe oameni îi desparte, poate, tocmai ceea ce iubesc. Iar acum, când ne-am îndepărtat unul de celălalt (ia te uită ce sunt lucrurile!), aş vrea să-ţi ofer aceste pagini care mi s-au năzărit despre tangou. Şi tare mult mi-aş dori să nu-ţi fie neplăcute. Crede-mă.

Asta spunea Sábato în prefaţa cărţii lui despre tango, apărută în 1962.

Întâlnirea celor doi în ’74, în acea librărie, l-a făcut pe autor să se gândească să îi aducă faţă în faţă, într-un dialog pe care mai apoi să îl transpună într-o carte. După ce a vorbit cu ei pe rând, Borges şi Sábato s-au declarat de acord şi “un singur lucru a rămas clar ca regulă de joc: nu aveau să fie atinse chestiunile peronism—antiperonism, nici actualitatea politică.” Asta ceruse Borges. Auzind, Sábato nu s-a opus, a spus doar: “Bine, deşi politica obişnuieşte să intre pe fereastră sau printr-o crăpătură, chiar când ţi-e lumea mai dragă.”

Aşa s-a născut această carte în care două minţi strălucite ale literaturii argentiniene dialoghează de-a lungul unui an, cu erudiţie şi umor, despre scriitori, teatru, Dumnezeu, traduceri, Don Quijote, suflet, iubire, vise, gesturile de zi cu zi, tango, realitate şi multe altele.

Un fragment:

Sábato: Cred, în primul rând, că omul e o fiinţă emoţională şi pe planul doi intelectuală. Omul mai întâi simte lumea şi apoi îşi bate capul cu ea, vreau să spun că arta precede filozofia, poezia e anterioară gândirii logice. De aceea cred, dar sunt, desigur, ipoteze, că primele manifestări ale omului sunt dansul şi limbajul poetic. Cu ambele instrumente, el îşi exprimă temerile, speranţele, face invocări, încearcă să comunice.
Borges: Poe credea că un poem e o construcţie intelectuală, ceea ce-i complet fals. E posibil, dar nu are legătură cu literatura. Dacă un poem nu e precedat de o emoţie, nici nu e nevoie să fie scris. În fine, orice mare poet instinctiv ne-a lăsat aproape întotdeauna cele mai proaste versuri pe care cineva şi le poate imagina, dar şi, uneori, cele mai bune.
Sábato: Asta-i problema intuiţiei fundamentale a omului, pe care o cred emoţională şi care apare atât la sălbatic, cât şi la copil.
Borges: Asta-i marea descoperire a politicienilor, care n-au nevoie să fie coerenţi.
Sábato: Nu, bineînţeles, ei fac apel la inimă. Principiul identităţii nu a fost descoperit de un politician (râd).
Borges: Citeam o biografie a lui Lincoln, pe care îl admir pe nedrept. În carte sunt comparate discursurile pe care le ţinea la Chicago, în care spunea că toţi oamenii născuţi în America aveau aceleaşi drepturi. Pe atunci, Lincoln părea antisclavagist. Însă, când vorbea la New Orleans, spunea că toţi oamenii aveau drepturi egale, dar că, dacă trebuie să coexiste două rase, cea inferioară trebuie să se subordoneze celei superioare.
Sábato: E ca şi cum ai spune că toţi oamenii au aceleaşi drepturi atunci când au aceleaşi drepturi. Ceea ce-i o frumoasă tautologie.
Borges: Cred că niciun om politic nu poate fi total sincer. Un politician e mereu în căutare de alegători şi spune ce aşteaptă ei să spună. În cazul unui discurs politic, ascultătorii opinează mai mult oratorul. El e un fel de oglindă sau ecou a ceea ce gândesc ceilalţi. Dacă nu-i aşa, n-are succes.

Yul Anderson (tot din The Dancer Upstairs)

Who Knows Where the Time Goes

Mi-a rămas în minte scena finală din film... o rochie roşie, lungă, vaporoasă, unduindu-se în paşi de dans, un balet al simţurilor pus pe o melodie care o să mă urmărească o vreme... Mintea e încă în film, ochii urmăresc dansul trist şi nu vrei să se termine. Trist prin întâmplările din film, care încă sunt lângă tine.

Şi e o seară de vineri în care îţi doreşti să fii în altă parte. Undeva pe malul mării, departe de urbea asta dezordonată, cu muzica alunecând uşor şi un sărut pe gleznă... Şi nu poţi decât să ieşi la geam, să priveşti luminiţele în spatele cărora se petrec atâtea poveşti nespuse, să tragi cu sete dintr-o ţigară imaginară şi să te întrebi unde începe şi unde se termină totul. Sau dacă vreodată visele devin realitate.

The Dancer Upstairs

Trailer

Un film care la început a fost carte.

Regizat de John Malkovich.

Javier Bardem în rol principal.

Coloană sonoră perfect aleasă...

Stray

Les valses de Vienne

Antonio Muñoz Molina, Sefarad

Nu eşti o singură persoană şi nu ai o singură istorie, şi nici chipul tău, nici profesia ta, şi nici celelalte împrejurări ale vieţii tale trecute sau prezente nu rămân neschimbate. Trecutul se mişcă şi oglinzile sunt imprevizibile. În fiecare dimineaţă te trezeşti crezând că eşti acelaşi din noaptea trecută şi recunoşti în oglindă un chip identic, dar uneori, în vis, te-au răscolit sfâşieri crunte de durere sau de pasiuni de demult, ce fac ca lumina dimineţii să fie uşor tulbure, şi acel chip ce pare acelaşi se schimbă mereu, transformat de vreme în fiecare minut, ca o scoică cizelată de nisip, de valuri şi de sarea mării. În fiecare clipă, deşi rămâi nemişcat, îţi schimbi locul şi timpul în care trăieşti, datorită infinitezimalelor descărcări chimice din care este alcătuită imaginaţia şi conştiinţa ta. Regiuni întregi şi imagini îndepărtate din trecut se deschid şi se închid într-un evantai, ca liniile drepte ale plantaţiilor de măslini sau ca brazdele privite de la fereastra unui tren ce merge cu toată viteza cine ştie încotro.Timp de câteva secunde, un gust, sau un miros, sau o muzică de la radio, sau sonoritatea unui nume te fac să fii cel ce-ai fost cu treizeci sau patruzeci de ani în urmă, cu o intensitate mult mai mare decât conştiinţa vieţii tale de acum.

Antonio Muñoz Molina m-a cucerit cu prima lui carte găsită la noi, Iarna la Lisabona, aşa că nu am stat pe gânduri când am găsit-o pe a doua: Sefarad. Deşi sunt 17 povestiri, în Spania, cartea e cunoscută ca roman scurt (novela corta), un gen literar mai puţin întâlnit la noi, dar care se încadrează perfect în literatura de limbă spaniolă, care e extraordinar de flexibilă în ce priveşte formele pe care le ia şi stilurile în care e scrisă. Sau, aşa cum e în original titlul cărţii, tradus doar parţial la noi, e un roman din romane – altfel spus, fiecare din cele 17 povestiri e un roman în sine.

Trebuie să recunosc că nu m-au prins toate povestirile, deşi le-am citit. Unele sunt mai intense, altele mai diluate… Totuşi, mi-a plăcut ideea lui Molina: aceea de a vorbi despre urmările nenorocirilor aduse de cel de-al Doilea Război Mondial altfel; nu doar prin suferinţa celor direct afectaţi, a celor ajunşi în lagăre, de exemplu, ci şi a celorlalţi pe care îi lăsau în urmă, care erau risipiţi prin lume, dar în continuare legaţi de ei prin nevăzutele fire ale vieţii. Adică... victimele directe erau doar un capăt al unui lung şir de alte vieţi lovite iremediabil. Un efect în lanţ pe care nu îl poţi opri.

Ce mi-a mai plăcut mult este tonul în care e scris acest roman din romane. Unul calm, deşi trist, dar o tristeţe ghicită mai mult, nu una agresivă. Pendulând între prezent şi trecut, între personajul lui şi altele, între real şi ficţiune, Molina reuşeşte să îţi transmită violenţa mai mult ghicită a ororilor din acele vremuri fără să te izbească, fără să îţi dea acea stare proastă pe care violenţa ţi-o dă în general, chiar şi scrisă doar.

Personajele sunt foarte diverse - de la Wili Münzenberg, creierul propagandei comuniste în Europa din vremea burgheziei, la Kafka şi Milena Jesenska, la Primo Levi în drum spre Auschwitz sau la fetiţa dintr-o familie de comunişti spanioli, care nu va scăpa niciodată de principiile de stânga în care a fost crescută. Şi multe altele, după cum spuneam, unele reale, altele imaginare.

Stilul e unul pe care nu l-am mai întâlnit… Molina îşi însuşeşte personajele, vorbeşte prin ele, le trăieşte dramele şi le povesteşte, dar fără să arate acuzator în vreo direcţie. De multe ori, morala e strecurată discret în filele poveştii şi aştepţi degeaba să o găseşti spusă distinct. Iar durerea fiecărei victime e unică, e altfel, suferinţa nu e la fel niciodată, chiar dacă agresorul e mereu acelaşi.

Fragmentul pe care l-am pus la început îmi pare că redă cel mai bine felul în care Molina a gândit întretăierea de vieţi din această carte.