tăceri

Citeam un jurnal, mai devreme, şi mă gândeam că definiţia nebuniei ar trebui să fie luciditatea extremă. Dar extremă-extremă. Noi, ceilalţi, care ne considerăm normali, ne-nebuni, suntem într-o veşnică fugă de luciditate. Şi de sinceritate. Cu noi.

Deşi nu prea ţin cont de convenţii, abia aştept să se termine anul ăsta, pentru că m-a obosit teribil. 

- L-ai omorât pe H. 
- Da. 

Mi-e dor de ocean. De tăcerea de lângă el. 

nu vreau iarnă nu vreau frig nu vreau ipocrizii acoperite cu zăpadă nu vreau indiferenţă nu vreau laşităţi mascate cu sclipiciuri

Într-o ţară de retardaţi, idealismul e un handicap. 

Fuentes sau Antunes? 

Diga Diga Doo

Antologia IDC 2012 online

Pentru cei interesaţi, textele premiate şi publicate în Antologia IDC 2012 pot fi citite aici. 

Prima povestire publicată

În sfârşit, a venit şi o veste bună pe anul acesta, care, per ansamblu, a fost cam prost. Cu toate că încă nu mă împac prea bine cu proza scurtă, am trimis o povestire la un concurs, iar ieri am aflat că textul meu e printre cele selectate pentru o antologie. Este vorba despre Antologia IDC 2012. Acolo, numele meu e cel real, adică Dorina. Trebuia să mă laud un pic, nu? Recunosc că mă bucură foarte mult. 


Aşadar, sâmbătă voi fi aici:

fragment dintr-o (posibilă) povestire

Paşii mei continuau să se audă cu un oarecare ecou pe asfaltul ud. Ceva mai în faţă, strada părea mai bine luminată, parcă începeau să se vadă şi unele vitrine. Eram pe punctul de a mă întoarce la depozitul de imagini care era memoria mea, în căutarea unui indiciu care să-mi spună unde mă aflam, când am văzut o maşină venind pe mijlocul drumului. Şoferul mă observase, aşa că începuse să claxoneze. Un claxon cu sunet ciudat. M-am dus mai spre margine, nu era nevoie să creadă că aş fi vreun sinucigaş hotărât să i se arunce în faţă. Chiar nu eram. Când maşina s-a apropiat, apoi a trecut pe lângă mine, am văzut că era un model vechi, ceva ce aducea a anii '30, n-aş fi putut spune ce marcă, nu sunt chiar genul obsedat de maşini, dar, categoric, un model din perioada aceea. M-am întors şi m-am uitat după ea, se mai vedeau doar farurile, îndepărtându-se.

M-am scuturat, bun, era o maşină veche, ce dacă, există colecţionari de aşa ceva, nu le vezi prea des pe şosele, dar sunt multe din astea funcţionale. La trei dimineaţa, pe o stradă pustie, din Dumnezeu ştie ce colţ de lume? Şi ce zi era?! Mi-am scos mâinile din buzunarele pantalonilor şi am dat să caut telefonul mobil, când am realizat că eram îmbrăcat în costum. Da, pantaloni din stofă şi sacou. Bine, nu părea cine ştie ce costum scump, totuşi, costum. Mi-am pipăit buzunarele, am găsit chiar unul interior, la sacou, dar nici urmă de mobil. Nici nu mai ţineam minte de când nu îmbrăcasem un costum, sunt genul care nu le suferă, mă fac să mă gândesc la înmormântări, nunţi, divorţuri, botezuri, tot felul de chestii din astea mult prea serioase, grave. Nu că eu aş fi neserios. Sau poate că da, într-un anume fel, dar, în fine, nu despre asta era vorba atunci, ideea era că ceasul meu arăta aproape trei şi jumătate, dimineaţa, habar n-aveam unde eram şi de ce mă plimbam îmbrăcat într-un costum la ora aia. Şi unde îmi era mobilul? Brusc, am realizat că aveam şi pălărie, cum de nu observasem până atunci? Mi-am luat-o de pe cap, m-am uitat la ea ca la o ciudăţenie, era neagră, cu bor larg şi cu o panglică neagră legată deasupra borului, da, pălăriile din anii '30, ce naiba, văzusem şi eu filme cu gangsteri. Sau poze din alea alb-negru, cu Calea Victoriei în perioada interbelică, după care plângeau toţi. Ce dra... M-am oprit şi m-am uitat mai bine în jur. Totuşi, nu era Calea Victoriei, nu era Bucureşti. Era a doua oară când îmi spuneam asta, în interval de câteva minute.

Mi-am pus pălăria la loc pe cap, dacă tot o aveam, şi am iuţit pasul spre zona din faţă, care părea mai luminată. Priveam drept înainte şi călcam apăsat, de parcă asta m-ar fi ajutat să desluşesc toată aiureala aceea în care mă trezisem. După vreo sută de metri, m-am retras înapoi pe trotuar, pentru că au mai trecut două maşini. Tot modele vechi. Tot nu ştiam exact ce modele. Dar, categoric, vechi. Foarte vechi. Anii '30. Cei de la volan aveau şi ei pălării. Şi costume. Nici urmă de fiinţă omenească în blugi şi geacă. Nu înţelegeam nimic. 

ruperi de ritm

Azi m-am trezit nostalgică, pe sunete fără cadenţă, care doar se insinuează. O fi de la răceală. 

Oamenii nu sunt fericiţi neapărat că sunt unii lângă alţii. Ei iubesc doar ideea de împreună. Iar după ce o materializează tânjesc după altceva.

Ştii cum e când iei prima gură dintr-o cafea neagră, fără zahăr? Sau când muşti prima dată dintr-o sarailie? E acelaşi efect, doar că ia forme diferite. Ambele te fac să tresari. 

Cred că a venit momentul pentru o rupere de ritm. 

Ziua de azi o arunc peste umăr şi ajungă unde o vrea. Dar am o idee, după mult timp...


There comes a time in each life like a point of fulcrum. At that time you must accept yourself. It is not anymore what you will become. It is what you are and always will be. (Fowles)

**

No, deci: te cheama Adina. Punct.

umbre

Am văzut că lumea începe să numere cât mai e până la finele anului. Îmi pare stupid. Să te bucuri că a mai trecut un an, când, de fapt, mai toţi şi-ar dori să dea timpul înapoi. 

Primele seri în care se întunecă mai devreme au ceva nefiresc. E ca şi cum te-ai fi mutat brusc într-o altă emisferă. 

Autosuficienţa unor scriitori români începe să mă enerveze.

Cuvântul cheie: detaşare. 

Mi-e poftă să scriu.
Umbră în formă de H.
Chiar îmi place Celine. 
Cinism ţinut în frâu. 


"...mirajul fumului, felul în care el ocupă şi modifică aerul, cât de imprevizibil e în a-şi schimba forma. Wong Kar-wai a asociat magistral fumul de ţigară iubirii, mai exact felului vag şi imprecis în care aceasta ia naştere şi, din păcate, uneori se şi destramă. Fumul de ţigară este notaţia precisă a efemerităţii gestului mărunt, dar decisiv."

amintirea unei veri care nu s-a întâmplat

Întotdeauna am funcţionat mai bine noaptea. Noaptea învăţam, noaptea scriam, noaptea citeam, noaptea ascultam muzică; paradoxal, noaptea vedeam şi auzeam totul mai clar.

Am observat ceva, mergând cu trenul. Peste tot, în câmp, pe dealuri, pe unde erau chiar şi doar câteva case risipite, se iţea câte o biserică. Sunt zone unde aproape tot e în paragină, numai ici-colo se vede câte ceva funcţional, dar avem biserici. Multe biserici. Om fi chiar atât de credincioşi? Nu ştiu, e ciudat, ca într-un film suprarealist. 

A plouat în reprize.

Unele gesturi sunt fără întoarcere, ştii, ca la drumurile alea unde îţi iei bilet doar dus, nu retur.

Or fi apărut castanele?

**

- Miroase a cafea? Ţi-e dor de politica de acasă, stranger?

- Oh, nu, voiam doar să văd ce mai e prin lumea reală.

- Şi ce mai e prin lumea reală? Turnătorii, chestii din astea?

- Mda... Ştii, încă mă uimeşte amploarea fenomenului. Atât de mulţi dobitoci. Cât de mare putea fi tentaţia de a turna pe oricine, încât să nu vezi şi reversul medaliei?! Sau cât de credibil şantajul? Curios e că şi acum sunt destui care cad în capcană... Mult prea mulţi, după tot ce s-a întâmplat. Joaca de-a spionii, oh, Doamne, câtă naivitate. Îţi vinzi sufletul şi nici măcar nu ştii pe ce sau de ce. 

- Oamenii cred în poveşti prefabricate, le place să îşi închipuie că vor fi şi ei istorie cândva. Cei care nu sunt în stare să se remarce prin ceva. Şi sunt foarte nesiguri pe ei. Iar ziariştii... Citeam că sunt destui şi prin breasla asta a voastră. Nu-ţi mai e suficient ce faci? Vrei să te întorci la îngrădiri? Vrei să trăieşti senzaţionalul, nu doar să scrii despre el? De ce?

- Nu ştiu... Cred că ăsta e anul în care presa românească a rămas în pielea goală. Şi-a pierdut credibilitatea pas cu pas, ca şi cum s-ar fi dezbrăcat pe rând de câte o haină. Unele lucruri se ştiau de mult timp, dar se vorbea despre ele doar discret, în anumite cercuri. Şi, atâta timp cât nu deveneau oficiale, cât nu erau spuse în gura mare, încă mai sperai să nu fie adevărate, să fie şi un dram de legendă în ele. Cred că trebuia să vină şi momentul ăsta, deşi încă nu s-a spus tot. De fapt, sunt curioasă dacă vreodată se va termina, dacă vom ajunge ziua în care vom scăpa de tot ce a însemnat perioada aia.

- Da... Hai să amânăm politica pe altă zi, e prea frumoasă dimineaţa asta. Ce vrei să facem azi?

- Mmmm, mergem în Wiesbaden? am clipit a mimoză.

- Wiesbaden să fie!

Şi ne-am dus. Şi nu ne-a deranjat nimeni şi nimic. Aceea e ultima zi pe care mi-o amintesc frumoasă acolo, pentru că duminica ce a urmat a fost marcată de bagaje, de încercarea mai mult sau mai puţin reuşită de a nu ne gândi că urmează distanţa, de discuţii trunchiate de gânduri care se doreau spuse, dar care se retrăgeau în ultima clipă, şi de senzaţia de sufocare pe care asta mi-o dădea.

Iar acum mă uit la pozele făcute în acea zi perfectă şi mă întreb dacă fericirea se repetă, dacă mi-e permis să îmi doresc încă o clipă de noroc. Dar viaţa nu se repetă... 

Azi dimineaţă am găsit, în sfârşit, un e-mail. Scurt şi evaziv. Fără explicaţii, fără scuze. Cinci cuvinte aruncate în virtual fără haina sentimentului pe ele. Le-am simţit reci când le-am citit.

(fragment din ceea ce, până la urmă, nu va fi decât amintirea unei veri care nu s-a întâmplat)

**

Cafea. 

Lumină difuză.

Muzică în surdină.

Gânduri dezordonate. 

Zaruri. 

Nu neapărat în ordinea asta. 

Play.

Pendulări în timp

"Eşti blondă sau brunetă, ai părul lung sau scurt, eşti atentă sau nu, schimbi des locuinţa şi oraşul, ai foarte multe păreri, eşti atrasă şi dezgustată în acelaşi timp de politică, fascinată sau nu de oraşul aşezat la picioarele tale, ai gusturi muzicale diverse, citeşti mult fără un plan stabilit. Totul pentru a scăpa din laţul unei personalităţi pe care o intuieşti şi care ar putea să-ţi îngrădească existenţa. Ai un nucleu dur care-ţi provoacă ieşirile în forţă, afirmaţiile decisive, părerile de necontrazis. Peste el, o substanţă pufoasă îţi dă sensibilitatea, gustul natural pentru frumos, dorinţa de a lenevi. Cafeaua e un pretext pentru visat, pentru statul cu nasul lipit de geam, pentru discuţiile lungi despre nimicuri interesante, nostalgia pentru o lume fictivă, calmă, fără frig, nori sau ploi. Scrii intens, fără floricele, coerent, cu finalitate. Eşti un observator rece şi foarte fin, cu un ascuţit simţ al ridicolului, fără derapaje patetice. Îţi lipseşte căldura, fiindcă preferi să o păstrezi pentru tine. Îţi lipseşte (în mod curios, dată fiind atracţia simţită pentru sud-americani) şi nota de fantastic care te-ar face mai puţin vizibilă. În mod cert, eşti o persoană directă, sinceră, fără urmă de mister." 

(profiler, 24 nov. 2010)

**
Nu cred că mă convinge o carte despre Paris scrisă fără ca autoarea să fi călcat în Paris. Cu părere de rău. 
În aşteptarea unei zile fără amiază. 
Nici uşile nu se mai închid. Noroc că e încă vară. 

răcoarea de seara
picioarele desculţe
râsul
cafeaua din palme
prieteniile necondiţionate
m-am întors un pic din drum, preţ de un zâmbet
tentaţia paginii albe

et l'amour créa la femme...

**

(...) Nu mă simţeam anacronică, nu despre asta era vorba, ci despre un fel de pornografie a sufletului, a fiinţei care era dincolo de carne, de oase, de trup, de clasica pornografie. Asta îmi părea, de fapt, adevărata pornografie, una a comunicării, a informaţiilor, a afişării unei disponibilităţi false, la urma urmei. În sfârşit, probabil că exageram. Şi poate că era şi un pic de anacronism în asta, dacă stau să mă gândesc acum, când există facebook şi totul a fost dus la extrem. 

(dintr-o poveste încă nescrisă)

ficţiuni

Lumina asta de toamnă îmbie la tăcere şi la intimităţi, orice o însemna asta. Şi mi-e ciudă că simt cum trece pe lângă mine şi nu pot să fac nimic, deşi am aşteptat-o atâta. E ca lucrurile acelea pe care ţi le doreşti din toţi porii, dar care se împlinesc prea târziu şi tot ce mai poţi să faci e să le priveşti melancolic. Sau indiferent. 

Cu unii oameni poţi să te întâlneşti zilnic şi tot nu o să te înţeleagă şi nu o să-i simţi aproape. La fel cum pe unii e suficient să-i vezi o dată la câteva luni şi să nu fie nevoie de punţi. Sunt acolo, îi simţi, îi zâmbeşti, just like that. 

Zilele astea sunt in the mood for Tom Waits şi filmele lui Jarmusch. Ba chiar plănuiesc o întâlnire cu Tom Waits. Fictivă, da. De parcă nu aproape totul e fictiv în jur... Zilnic, construim propriile ficţiuni. Zău. 

Azi e sâmbătă? 

aniversări de toamnă

4 for me and Mr. C.

The Follow

reflexe

M-am oprit ieri în faţa vitrinei cu vechituri şi n-am ştiut ce să aleg. Nici nu voiam să aleg, mi-am dat seama apoi. Era doar un reflex, obişnuinţa. Ideea că trebuia să mă opresc acolo şi să mă uit să intru în lumea aia să uit de azi să uit de acum. Nu prea am reuşit. Un nod rămâne un nod şi atât. Dar trebuie să crezi în fumul de ţigară, în formele lui efemere, în schimbarea continuă, în dragostea care nu stă pe loc. Despre asta e vorba, nu? Iar din fum nu poţi să faci nod. Wong Kar-wai e maestru. Şi Cristoffer Boe. 

da, chiar mi-a plăcut 

noduri, cărţi, carpe diem

Lots of villages in the UK have turned red telephone boxes into mini libraries, just take a book and leave one behind. Nu-i aşa că sună foarte bine? Tare mi-ar plăcea să văd ideea asta aplicată şi la noi. 

Am mai găsit un loc unde m-aş muta. Şi nici măcar nu căutam aşa ceva, doar că mi-a ieşit în cale... Un locşor cu multe cărţi, departe de lumea dezlănţuită. Şi Ciuleandra mea cred că s-ar îndrăgosti de locul ăsta, deşi ştiu că acum trece printr-o perioadă foarte grea... 


noduri, lumină de august, muzici furişate, nu privi în urmă, Carpentier din nou, cafele târzii, parfum de măr, carpe diem, quam minimum credula postero, şşşşşşt, cuvântul plecare înseamnă dor, rescrieri, verde, poate că am exagerat, pian şi trompetă, stop

Downtown Train

Tuşe

Aşa evoluează intimitatea. La început, cineva oferă cea mai bună imagine despre sine, produsul final strălucitor, înfrumuseţat prin exagerări, falsuri şi umor. Apoi sînt cerute mai multe detalii, iar acela zugrăveşte un al doilea portret, apoi un al treilea - nu după mult timp, cele mai frumoase tuşe dispar, iar secretul este în sfîrşit dezvăluit. Planurile imaginii se amestecă şi ne dau de gol şi, cu toate că zugrăvim în continuare, tabloul nu mai e credibil. 
(F. S. Fitzgerald, Cei frumoşi şi blestemaţi)*

**

mă irită diverse zilele astea, dar încerc să nu ripostez
m-am blocat spre un final


*traducerea lasă de dorit

Rolando Villazon - Je Crois Entendre Encore

Jumătăţi de idei

Ca în fiecare an, aştept să treacă de 15 august, să scăpăm de agresivitatea verii. E obositoare atâta arşiţă şi mă simt ca un prizonier al ei. La fel cum mă simţeam deja captivă în iţele discuţiilor isterice pe marginea politicului. Dar de alea am reuşit să scap. 

L-am redescoperit pe F. Scott Fitzgerald. Reconfortant. Nu ştiu de ce l-am ocolit o vreme atât de lungă. Face nişte observaţii foarte bune şi exact pe tonul care îmi place. Totuşi, J cred că are dreptate, ar trebui să citesc mai mult originalele, pentru că traducerile de la noi sunt tot mai proaste. Cu mici excepţii. 


Şi mă gândeam zilele trecute la literatura noastră. Încă e prea... gravă, prea apăsătoare, sumbră, nu reuşim să ne desprindem, să ne detaşăm. 


Unele zile aleargă pe lângă mine, nu apuc să le prind, să păstrez ceva din ele, doar le văd peste umăr, când nu mai sunt ale mele, rămăşiţe de întâmplări, de gânduri, de senzaţii. E frustrant. Uneori. 


Zilele trecute, am găsit o poveste frumoasă. Şi un interviu cu Vişniec. 

nopţi calde gin discuţii aprinse jumătăţi de idei mojito prietenii mâine (?) zaruri jazz la mogoşoaia dimineţi lungi respiraţii ţinute carusel stop

mă bucur pe furiş
notez să nu uit. azi
ce voiam să spun? păi...
jumătăţile pot exista şi singure? sigur că da, prea ne-am îndrăgostit de ideea de întreg

Night Sessions (integral)

Summer time

Vara, zilele sunt un fel de prelungire a nopţilor, iar nopţile un fel de prelungire a zilelor. Timpul e elastic, adică. Ştiu, ştiu, timpul e o iluzie. O iluzie elastică, poftim. Şi aş putea trăi fericită, fără prea multe, în locul din imagine. Oh, da...


Citesc haotic, de câteva săptămâni. Sar de la o carte la alta, de la un stil la altul, de la un gen la altul. Până la urmă, o să mă opresc, ştiu. Momentan, e ca un carusel, dar o să treacă. Învăţ. Descopăr. Încă nu ordonez. 


Şi am o idee, una care îmi place, chiar foarte mult. Şi nu ştiu de ce ideea asta a venit la pachet cu gândul că aş avea nevoie de ajutor pentru ea. Musai. Dar nu am nevoie. Nu musai. Am realizat asta azi. 


De câteva zile, Bucureştiul e şters de un vânt oarecum furios, un vânt uscat, pe care îl ascult cu plăcere şi mă aştept să aud în saptele lui sunetul valurilor. Şi valurile nu vin, desigur, nu au de unde, în mijlocul asfaltului încins şi al betoanelor mirosind a oraş. Dar e o aşteptare plăcută, iluzia că eşti în altă parte, că o să te duci la geam şi o să vezi în zare marea, şi valurile, şi albastrul ei, şi pescăruşii, şi... Bucata aceea de timp în care, cu simţurile încredinţate vântului te ridici şi mergi spre geam, te îndrepţi spre lumea pe care sunetul ţi-o sugerează. 


dacă mă uit în jur văd o lume nebună nebună nebună şi mi-e tot mai frică de ea sau silă sau nici nu ştiu ce mi-e aşa că exersez indiferenţa ronţăi pepene plănuiesc arome vânez pasteluri dau bună ziua când întâlnesc un om frumos chiar dacă nu îl cunosc în fond ce înseamnă să cunoşti şi las muzica să-mi invadeze fiecare colţ al minţii şi al simţurilor şi învăţ să trăiesc azi fără mâine fără ieri doar azi 

To Love Somebody

Stelian Tănase, LA vs. NY - Jurnal american

Am citit jurnalul american al lui Stelian Tănase când a apărut la Humanitas, în 2006. Tocmai mă mutasem în Timişoara, nu-mi găseam locul acolo şi, cumva, mi-a transmis o stare de bine, o împăcare cu locul, cu situaţia. Mi-a plăcut. Am recitit cartea asta recent. Şi mi-a plăcut din nou. În primul rând, îmi place (ştiu, folosesc cuvântul a treia oară) tonul. Are un soi de melancolie, o melancolie anume, care mereu m-a atras, m-a liniştit. E ca vocile acelea care povestesc din când în când pe fundalul unui film. 


Jurnalul american al lui Stelian Tănase nu e pur american. Pe lângă paralela L.A - N.Y, găseşti în el şi câte puţin din România, şi câte puţin din Europa. E un amestec frumos construit, cu trimiteri înapoi în timp, în istoria americanilor, în istoria noastră, în istoria europenilor. Totul pe un schelet al prezentului din acele zile în care se afla el în America. 


Stelian Tănase e un observator extraordinar de bun. Cel puţin în cartea asta. Şi ştie să te facă să îţi doreşti să vezi America şi să o apreciezi pentru specificul ei, pe care el reuşeşte să îl sublinieze foarte bine. Noi ne-am făcut un obicei prost, când vine vorba despre America. Judecăm totul la suprafaţă, nu trecem de clişee, de imaginea superficială pe care o transmite Hollywoodul, MTV-ul, McD, ştirile despre politica ei externă, repetate obsesiv, şi multe altele de felul acesta. Dar America e mult mai mult de atât, are o structură foarte solidă, în ciuda aparenţelor şi chiar în ciuda unor aspecte din istoria ei. Iar cartea lui Stelian Tănase punctează foarte bine şi bune, şi rele. 


Sigur că între timp unele lucruri se vor fi schimbat, dar aş zice că nu la un nivel esenţial. Încă sunt valabile multe dintre observaţiile din acest jurnal. Nu o să intru în alte detalii, spun doar că e o carte pe care o recomand, deşi ştiu că mulţi vor trebui să facă un efort, să se distanţeze un pic de imaginea acelui Stelian Tănase care a tot apărut în ultimii ani pe la televizor, cu luări de poziţie mai mult sau mai puţin fericite. Eu am reuşit. Nu îmi place analistul politic Stelian Tănase, dar îmi place Stelian Tănase scriitorul. 

Pasul afară din cerc

Cu femeile e mereu aşa, Camargo ştie prea bine. Nu pierd nimic din ce au trăit. Duc cu ele dintr-un loc în altul tot ce li se întâmplă şi, când acumulează îndeajuns, prisosul iese la lumină, fără voia lor. 
(Tomas Eloy Martinez, Zborul reginei)


**
E plăcut să decizi ca într-o zi de marţi să te desprinzi din rutină, să îţi iei liber de la orice faci de obicei şi să îţi începi ziua într-o librărie, apoi să fii primul client al unei cafenele, să stai la taclale, să simţi aerul de vacanţă, deşi nu e vacanţă. Chiar e recomandat să faci asta, din când în când. 


De mâine, trebuie să fac ordine în idei. 
Din nou m-am blocat pe marginea cărţilor şi nu pot scrie despre ele. S-au adunat stivă, în fiecare zi îmi spun azi voi scrie despre aceea, dar mă uit la ea, mă uit la ele şi... nu pot. Cuvintele s-au făcut ghem. Trebuie să aştept să iasă un capăt. 
Câteva zile, am încercat să ţin un jurnal. Clasic. Nu pot. Mă plictiseşte. Ne-clasic pot. 


Azi am zâmbit. 

An evening with Mark Knopfler

Lumi paralele

În ultimele săptămâni, s-a accentuat senzaţia că trăim în lumi paralele. Dacă stai mai mult timp pe facebook, de exemplu, ajungi să crezi că oamenilor chiar le pasă de ce se întâmplă cu ei, cu lumea în care se mişcă. Se dezbate (mă rog, ăsta e un termen relativ, în cazul fb), se aruncă în joc păreri, invective, ură, mai rar argumente, copy/paste-uri, întrebări, răspunsuri, promisiuni, acuzaţii, se fac bisericuţe, se desfac prietenii, se programează proteste (că nu ajung la ele nici jumătate dintre cei care promit, e altceva). În esenţă, se creează atmosferă, cum s-ar zice. După o zi în care am privit mima asta colectivă a lui ne pasă, spre seară, am lăsat în urmă online-ul şi am ieşit prin oraş. Şi, îndată, am avut impresia că intru într-o altă lume. De fapt, n-a fost doar o impresie, a fost mult mai mult, pentru că, realmente, m-a izbit. Lumea pe care o ştiam era la locul ei, la fel de indiferentă ca de obicei, aceleaşi haite de câini, acelaşi nene gras, care zace pe un scaun lângă băncuţa de la intrarea în bloc, vorbind despre pescuit şi despre nepoţi, acelaşi asfalt încins, aceleaşi maşini nervoase, care nu opresc nici când semaforul e verde pentru pietoni, oameni grăbiţi vorbind la telefoane, oameni şi mai grăbiţi năvălind din sau în metrou, buchiniştii de la Universitate, atâţia câţi au mai rămas, privindu-te cu speranţă, chiar şi atunci când arunci doar o scurtă ocheadă spre cărţi, centrul vechi la fel de aglomerat, la mesele de pe acolo erau mai mulţi oameni decât la ambele proteste de la Universitate la un loc, aceleaşi cafele ispititoare şi cam scumpe de pe meniuri, aceeaşi muzică a traficului, pe care ai ajuns să nici nu o mai percepi, e deja parte din tine, din fiinţa ta locuitoare a acestui spaţiu haotic dispus numit oraş... 


Când am revenit acasă, am pornit calculatorul, am intrat pe fb, unde spectacolul continua să se deruleze, tot cu patimă, tot cu aparentul ne pasă ţinut pe post de imaginară pancartă, tot pe prea multe voci în disonanţă. Era ca şi cum aş fi ieşit la o ţigară, după care m-am întors şi mi-am reluat locul.

**


Între timp, s-a confirmat că Marquez suferă de demenţă şi nu va mai putea scrie. Cireşele par să fie pe sfârşit sezonul acesta şi privesc cu tristeţe la anul care se întinde în faţă până când vor reveni. Villazon a anunţat un nou turneu european care nu ne include. Am aflat că viaţa în Buenos Aires e cam scumpă. Marxismul is on the rise again. Răspunsul pe care îl aştept tot nu a venit. Am redefinit termenul prietenie. Canicula mă obligă să beau mai puţină cafea. 

Irosiri

Şi au venit zilele în care căldura anihilează orice pornire de a face prea multe. 
Şi zile în care ajungi să vezi (deşi nu musai ţi-ai dorit) cât de mici sunt unii oameni. Cu adevărat mici. Mici-mici-mici.
Şi am avut azi o discuţie cu mama, care m-a făcut să zâmbesc şi să îmi amintesc că e o femeie deşteaptă. Şi să mă simt mândră. 
Şi am luat o hotărâre. Chiar două. 
Şi nu înţeleg cum pot unii oameni să trăiască fără să facă nimic din plăcere, fac lucrurile doar pentru că aşa trebuie. E o irosire.


La fel cum irosire îmi pare vara în Bucureşti. Prin definiţie, vara ar trebui trăită lângă mare. Sau la munte. Dar nu în oraşe, nu la câmpie, nu liniar. 

Pentru că mi s-a făcut dor de el:

Non Monsieur Je N'ai Pas Vingt Ans

Vara, Bucureştiul...

În serile de vară, Bucureştiul miroase a vinete coapte, ardei copţi, ardei umpluţi, tarte cu vişine. Uneori, se simt şi petuniile. Şi imediat ce se întunecă începe să se audă lătratul. Ai putea fi oriunde. La ţară. Dar eşti în Bucureşti. Care e diferenţa? Probabil, metroul... În metrou, lumea citeşte. Şi butonează telefoanele mobile. Şi stă încruntată. În drum spre cartierele cu miros de ardei copt şi de vinete coapte. Şi cu multe pariuri, cu multe farmacii, cu multe bănci, cu multe buticuri.
Cartierele cu băncuţe de 'jdemii de euro bucata, pe care se adună bărbaţii seara la o bere, în şlapi şi bermude, poate şi în maieu. La o bere şi la un pariu. Şi la un pic de politică, dacă e campanie electorală. Dacă nu, doar la ultimele noutăţi de la OTV. 
- Băăăă, aruncă şi mie telefonul! 
- Mariane, trimite-l pe ăla micu' în casă!
În zilele de vară, Bucureştiul se încinge. Pe dinafară. În asfaltul moale apar carii mai mici sau mai mari. Maşinile sunt nervoase, te urmăresc inclusiv pe trotuar. Oriunde te întorci, maşini peste maşini peste maşini peste maşini.
- Uită-te pe unde mergi, proasto!
- Nu vezi, bă, 'tu-ţi morţii mă-tii!
Pe trotuare, tot pe lângă maşini te furişezi. Lume grăbită, lume agitată, lume disperată, mai rar, lume la pas. Cuvintele se suprapun, se intersectează, se şterg unele de altele.
- Dă şi mie pentru o pâine, frumoaso, să-ţ' trăiască familia.
- Da, dar campaniile astea de comunicare...
- Băi, ai văzut-o aseară pe blonda aia? Aia ţâţoasă. Aia, mă, care...
- Hai la metrou, că în autobuz ne coacem dracului.
- Domnule, lucrurile nu stau chiar atât de prost.
Terasele sunt pline încă de dimineaţă. Or fi turişti. Hm?
Şi câinii.
Şi patiseriile.
Şi covrigăriile. Pentru cozile câinilor de mai devreme.


(poate că) va urma

Verano Porteño

These are the days

N-am mai reuşit să mă strecor prea mult pe aici. Poate că e lipsa de timp, poate că e şi fuga de faptul că aici mereu am fost tentată să îmi răsfir pe jos tristeţile. Şi nu întotdeauna e bine. 

Vara asta a venit un pic brusc, dar nu îndrăznesc să mă plâng, pentru că la polul opus e iarna, frigul, umezeala şi toate celelalte. Şi mi-e teamă să nu supăr cine ştie ce zei ai anotimpurilor şi să îmi răpească din nou zilele astea, aşa toride cum sunt... 

Când te laşi furat prea mult de cotidian, începi să simţi balastul care se adună peste tine şi se adună, şi se adună... Ideal e să găseşti un echilibru, să mai laşi din balastul ăla pe drum. Asta încerc acum. Revenirea la povestea dintre paginile unei cărţi, la scris, la orice poate însemna să te rupi de "cu picioarele pe pământ". La tentaţii. Deşi astea pot fi obositoare. Şi la muzici. Da. Eu aş pune muzica printre primele-nu-ştiu-câte cele mai importante lucruri "inventate" de om. 

să fii atât de aproape, dar să nu reuşeşti să faci ultimul pas

mi-am testat toleranţa la diverse din jur; stau bine, prea bine, ar trebui să schimb ceva

l-am descoperit pe Le Clézio

bucuria jocului e diminuată de reguli; dar un joc fără reguli probabil că se numeşte altfel; cum? 

iunie înseamnă lavandă, cireşe, vişine, tei, primele adieri sărate dinspre mare, albastru pal, gladiole, amintirea vacanţelor de cândva, cărţile adunate stivă, mirosul de petunii seara, iarba abia cosită şi mirosul ei crud, trompeta, glume la care zâmbeşti înainte de a fi rostite, bucuria verii care se întinde înainte ca un drum printre lanuri cu grâu şi maci, evadare, joc al seducţiei, cafele mai slabe, îngheţată de vanilie cu vişine, jazz-ul la terasă, plimbări printre ruinele Bucureştilor

Songul pentru zilele astea:

Şi mici evadări din imediat. 

Burnt by the sun

Jurnal (?)

Cum ar arăta o filă de jurnal clasic

- M-am trezit de la 5, din cauza zecilor de câini care latră pe afară. Ar trebui să schimbe denumirea din Bucureşti în Oraşul câinilor. 

- La rezultatele alegerilor refuz să mă gândesc, cel puţin o vreme. Cu atât mai mult cu cât exact cei care ziceau că ND se vrea un soi de mesia şi-au reluat discursul despre Băsescu, salvatorul naţiunii. Dacă ND ar fi fost pedelist, pariez că ne-am fi plictisit, n-am mai fi avut parte de multe dintre discuţiile politice din ultima vreme. Şi ce ne-am face noi fără discuţii? Ar trebui să ne apucăm să şi facem ceva, probabil. Iar pentru unii asta ar fi trist, foarte trist.

- Azi o să încep să adun de pe net aberaţiile de tot felul care s-au spus în ultima lună.

- Mai am un pic şi termin cartea despre Buenos Aires. Încă nu mi-e clar de ce, dar regăsesc la argentinienii descrişi de autoare multe dintre trăsăturile românilor. Ca naţie. O să încerc să exemplific în momentul când o să scriu despre carte. 

- Să faci deosebirea între din şi dintre pare greu. Pentru foarte mulţi.

- Aş zice că aştept un răspuns, dar nu ştiu dacă mai trebuie să îl aştept.

- Să fii înconjurat de limite şi să nu le percepi. E şi ăsta un soi de record.

- Aş vrea să pot dormi vreo două zile. Şi să uit de grijile de acasă, de grijile mele, de grijile altora. Şi să ies un pic de aici aş vrea, la naiba... Am ajuns la o limită şi mi-e tot mai greu să o ignor. 

- Trebuie să mă apuc de corectură. 

- Oraşul miroase a tei. Şi a indiferenţă.

Un film care trebuie văzut

S-a încheiat campania electorală, prima care mi-a atras atenţia, după foarte mulţi ani. Deja am spus de ce. Mai aduc aici un singur articol pe tema asta: ... despre realitate. La stânga şi la dreapta. Şi despre Nicuşor Dan.

Şi recomand tuturor un film. Lăsaţi la o parte prejudecăţi şi ipocrizii. O oră, doar atât: Bogota change.

Iar duminică faceţi ce scrie în poză.

Despre şopârle şi alte nedumeriri cu privire la fenomenul Nicuşor Dan

În ultimele zile, am văzut că pe internet s-au intensificat atacurile mai mult sau mai puţin subtile la adresa lui Nicuşor Dan şi a celor care îl susţin. Şi, pentru că mi-ar părea rău ca munca celor care s-au înhămat la a-l susţine necondiţionat pe acest om să se ducă naibii doar pentru că unii sunt cârcotaşi sau rău intenţionaţi şi nu pentru că s-ar fi dus vreo dezbatere adevărată, în care cel mai bun a câştigat, am simţit nevoia să pun pe hârtie câteva rânduri.

• Unii spun că e trendy să afirmi că votezi cu Nicuşor Dan, pentru că i s-au alăturat diverse nume cunoscute. Nu e vorba despre a fi sau nu trendy, e vorba despre garanţiile morale pe care acele nume cunoscute le reprezintă. Pur şi simplu.
• Căutătorii de nod în papură au preluat din zbor ideea lansată de pedelişti (dacă nu mă înşel): Nicuşor Dan are în program idei de stânga. Trec peste faptul că pedeleul are rădăcini de stânga şi oameni cu mentalităţi la fel şi o să detaliez un pic. Programul lui Nicuşor Dan nu e perfect, la fel cum nu este campania lui. În acel program se regăsesc unele idei insuficient detaliate şi explicate, care nu sunt de stânga, dar poate că nu ţin în totalitate de primăria capitalei. Asta nu înseamnă că sunt idei bătute în cuie, care, în caz că va ieşi primar, vor fi aplicate exact aşa. Sunt doar propuneri. În esenţă, însă, sunt idei utile, idei care vin să acopere diverse goluri pe care le-a creat în timp sistemul nostru politic, pe de o parte, şi administraţia publică, pe de alta. Dar, de aici şi până la a spune că Nicuşor Dan e de stânga pentru că vorbeşte despre locuinţe sociale sau despre ajutor locativ pentru studenţi, de exemplu, e cale lungă. În prezent, toate primăriile din oraşele de la noi (dacă e să vorbim doar despre România) practică un sistem de genul acesta şi nu am auzit încă să sară nimeni în sus că ne-ar fi invadat stânga din cauza asta. Problema e alta şi a fost subliniată de către Nicuşor Dan: respectivele locuinţe sociale şi ajutoare din acel segment se acordă pe criterii clientelare. Mai citeam azi un articol al unui domn de la Deutsche Welle, care observa, prost argumentat, că programul lui Nicuşor Dan ar fi „socialist-autoritar”. Printre altele, înfiera ideea exproprierii celor care degradează clădirile istorice. Din câte ştiu, în teorie, astfel de lucruri sunt sancţionate şi acum de legile româneşti (adoptate sub legislaturi de dreapta). Şi spun în teorie pentru că ele nu se aplică. Dar există, nu le-a inventat Nicuşor Dan. În plus, sancţionarea celor care nu au grijă de clădirile istorice şi de patrimoniu se face inclusiv în Germania. Încă o dată spun, nu am inventat noi roata. Cât despre necesitatea de a face un pic de ordine prin mafia din pieţe... nu ţine deloc de stânga sau de dreapta, ci doar de aplicarea legii. Iar dacă e să vorbim cu adevărat despre socialism-autoritar aş propune să lăsăm la o parte ipocrizia şi să observăm că nu în România o să-l găsim azi.
• Am văzut că diverse persoane încearcă să împingă în faţă ideea că Nicuşor Dan ar fi privit de către unii ca pe un fel de profet, că susţinătorii lui ar forma un soi de sectă şi că, de fapt, ar trebui să lăsăm lucrurile să se regleze de la sine; adică, să aşeptăm să vină Sfântul Duh să facă ordine în politica de pe malul Dâmboviţei. Să-mi fie cu iertare, dar miracolele de genul acesta ţin de alt domeniu, nu de politică. Şi nu doar la noi, ci oriunde în lume. Dacă te-ai săturat de hoţii şi de grobianism şi îţi doreşti normalitate, nu înseamnă nici că eşti naiv, nici sectant, nici doritor să fii trendy. Înseamnă doar că ai atins o limită şi simţi nevoia să o spui. Prin vot, de data asta.
• În ultima săptămână, am auzit voci care s-au plâns că se ciocnesc tot mai des de „oamenii lui Nicuşor Dan”, de articole despre el, de filmuleţe cu el, de mailuri cu programul lui, de fluturaşi cu programul lui şamd. S-au simţit agresaţi, cumva. Şi mă întreb şi eu ca prostul... cum de oamenii ăştia nu s-au simţit agresaţi de atâţia ani de toţi politicienii care au ajuns să conducă Bucureştiul spre haosul de azi. Nu s-au simţit agresaţi de banii cheltuiţi fără rost şi fără să se vadă pe ce, de nesimţirea lor, de minciunile care le-au fost servite la fiecare patru ani, de afişele şi bannerele cu mutrele lor, care urâţesc şi mai mult oraşul ăsta (dacă aşa ceva e posibil), de corturile lor de campanie puse ostentativ pe mijlocul trotuarelor sau pe spaţii verzi... Campania lui Nicuşor Dan e făcută în exclusivitate cu voluntari. Oameni care probabil că mai fac greşeli, pentru că învaţă din mers şi pentru că nu şi-au făcut ucenicia sub fustele vreunui partid. Oameni care sunt dispuşi să dea tot, fără să ceară nimic. Vor doar să fie lăsaţi să spună în mod civilizat (prin vot, adică) „vrem altceva”. Sigur, un pliant, un program, nişte idei nu par la fel de practice şi de ne-agresive ca micii, berea, şepcile, pixurile, detergenţii, cozonacii şi banii. Dar poate că ar fi timpul să ne obişnuim cu asta.
• Am mai văzut o categorie de persoane: cea care se apucă să despice în paişpe programul lui Nicuşor Dan şi să îl demonteze. Cele mai multe sunt încercări penibile, dar nu asta contează, e dreptul lor să analizeze ce li se propune. Întrebarea mea e de ce nu fac la fel cu programul lui Oprescu sau al lui Prigoană. Şi apoi să încerce o analiză comparată. Chiar nu am văzut pe nimeni să facă asta.

Mă opresc aici, deşi ar mai fi destule de spus, în ultimele zile, am văzut că au ieşit la suprafaţă multe complexe şi frustrări. La urma urmei, au şi campaniile electorale meritele lor. Celor care au tendinţa să se lase influenţaţi de tot felul de şopârle o să le mai spun doar atât: mulţi ani am zis că nu mergem la vot pentru că nu avem alternativă. Acum, ea există. Şi, dacă Nicuşor Dan nu va câştiga, lumea nu se va sfârşi. Dar va fi mai justificată ca niciodată vorba aia cu avem primarul pe care-l merităm.

Însemnări (pur şi simplu)

Mi se întâmplă tot mai des să simt nevoia de repere. Nevoia de lucruri simple, cu care am crescut. Oraşul distruge tot, depersonalizează, te goleşte de orice înseamnă senzaţie, aromă, nuanţă, moment. Probabil că ar trebui să încep să caut alte repere. De aici. În fond, fiecare loc le are pe ale lui.

Până la urmă, fuga de rutină devine rutină în sine.

Dacă ieri la Bookfest m-am întâlnit (şi) neprogramat cu diverşi oameni, ne-am bucurat, ne-am salutat, ne-am vorbit... se poate spune că în Bucureşti încep să fiu acasă?

Există (câţiva) oameni de ale căror păreri îmi pasă. Oameni la care ţin. Într-un fel sau altul. Acum aştept un soi de părere din asta şi în aşteptare m-am făcut mică-mică, deşi nu se vede.

Cartea despre Buenos Aires e foarte bine şi frumos scrisă. Mi-era teamă să nu fie o ratare. Nu e. În sfârşit, am unde să mă pierd o vreme... 

Am luat doar trei cărţi de la Bookfest, deşi plecasem în minte cu o listă lungă. Cumva, când le-am răsfoit, unele nu m-au mai convins. Per ansamblu, târgul ăsta mi-a părut trist, uşor superficial, cu o atmosferă ciudată, o atmosferă post-ceva, mi-e lene să explic. Dar am avut momentul meu frumos acolo, preţ de o ţigară.

Mă întreba cineva mai ieri ce mă mână în lupta asta pentru primăria capitalei. Am fost tentată să explic, să intru în detalii, să-mi aştern pe jos sinceritatea. Dar am făcut o fandare. Uneori, simt că am obosit să vorbesc despre idei, credinţe (altele decât religioase) şi gesturi necondiţionate.

Pentru soarele de azi:

De ce o să votez cu Nicuşor Dan (II)

În loc de partea a doua a motivelor personale pentru care votez cu Nicuşor Dan, o să aduc aici o analiză referitoare la Bucureştii noştri de cândva şi de acum, la politica noastră şi la eternii ei candidaţi şi la şansa de schimbare (oricât de pompos sună) care s-a ivit acum. E cea mai completă şi mai bună analiză pe care am citit-o în ultimele săptămâni - Alegeri pentru Bucureşti: miza şi şansa.

Pentru cei care încă îl mai suspectează de diverse, doar pentru că aşa s-au obişnuit, din cauza celor care populează actualul sistem politic de la noi, o garanţie care zic eu că e suficientă: rândurile scrise de Bogdan Suceavă, unul dintre tinerii scriitori români pe care îi apreciez.

Pe lângă toate astea, aş adăuga: pentru că are cea mai curată campanie care s-a văzut vreodată la noi, pentru că, în sfârşit, oamenii de cultură s-au decis să iasă din carapace şi să îşi facă auzite vocile, pentru că a generat o mobilizare extraordinară, după care eu de mult timp am plâns - bloggeri foarte cunoscuţi, bloggeri mai puţin cunoscuţi, artişti cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, oameni simpli, mulţi-mulţi oameni simpli, voluntarii care l-au ajutat să adune semnăturile şi care, practic, duc în spate campania lui Nicuşor Dan. Aşa cum a spus şi el de multe ori: un bulgăre de zăpadă care a pornit la vale şi continuă să crească. Şi care, sper eu, va creşte suficient ca după 10 iunie să ne simţim reprezentaţi de cineva şi să nu mai spunem încă o dată că am votat răul cel mai mic. 

Încă sunt mulţi care spun: nu-l votez, că nu are şanse. Iată o argumentaţie şi pentru asta. Unde aş zice că punctul 3 e cel mai important de reţinut. Şi adaug: da, e un cerc vicios, dar unul din care se poate ieşi foarte simplu. Printr-un vot pentru Nicuşor Dan. Altfel, o să ne plângem de milă la inifinit şi nici măcar nu o să putem spune că am încercat.

Indiferent de rezultat, va rămâne o experienţă frumoasă. Şi nu o să mă mai simt singură într-o mare de mediocritate şi de indiferenţă. Am văzut oameni extraordinari în ultimele săptămâni, oameni care mai cred în lucruri bune. Oameni care dau tot fără să ceară nimic.

*foto: Matei Păun, unul dintre voluntarii care suplinesc partidele şi banii pe care alţi candidaţi le au în spate.

 

Tempo de Amor

Până la urmă, am înţeles, e o alegere, iar Llosa avea dreptate: nu poţi să scrii şi să faci politică în acelaşi timp.

snobism

De ce ne întristăm când cineva se îndepărtează de noi? Pentru că vrem să fim cei aleşi. Întotdeauna omul o să-şi dorească asta.

Zicea cineva pe undeva: I didn't know what i was getting myself into when i sat down to watch this film. Mda... Aş vrea un film bun. Dar ceva care să mă facă să vreau să trăiesc, nu Bergman. Mă refer la stil.

Câteva zile am privit mai mult în jur. Oamenii sunt foarte ancoraţi în stereotipuri. Mult prea. Iar nevoia de Iisuşi e mai mare decât se vede la suprafaţă. Nu ştiu dacă e bine. Înclin să cred că nu. E semn că lucrurile nu funcţionează. Nici măcar în noi. 

Principala problemă a Bucureştiului e că este un oraş provincial. Şi aşa va rămâne încă multă vreme de acum înainte. "Indiscreţia este una dintre valorile esenţiale în societatea românească. (...) Dreptul de a te amesteca în vieţile altora e la fel de sfânt la Bucureşti ca libertatea individuală, ca drepturile civice la NY." (S.T.)

Ploaia asta mă împinge spre pesimism. Îmi vreau soarele înapoi. Totuşi, mirosul de cafea e mai puternic pe ploaie.

Jazz In Paris: Chet Baker Quartet Plays Standards (full album)

Ideal pentru o sâmbătă bosumflată ca asta. Geamuri deschise. Miros de ploaie şi de tei. Instrumentaţie simplă. Trompeta clară a lui Chet Baker. Iluzia că poţi fi oriunde. 

De ce o să votez cu Nicuşor Dan (I)

O să dezvolt ideea pe ocolite, chiar foarte pe ocolite şi o să spun că, la un moment dat, observasem, pe internet mai ales, o nouă tentativă de revoltă. O revoltă generală faţă de tot ce nu funcţionează la noi. Şi sunt multe cele care nu funcţionează. Cel puţin aşa credeam: că, în sfârşit, se va întâmpla ceva. Dar bucuria mi-a fost scurtă. A fost vorba doar despre deja tradiţionala noastră revoltă verbală, teoretică. Adică: se constituie grupuri, grupuleţe, petiţii, pagini de facebook, se aderă la cauze (sună pompos şi atât), se dă like la indignări... dar totul se opreşte aici. Nimic cu un scop clar definit, nimic cu finalitate. Dar e bine că cel puţin conştientizăm problemele, se va grăbi cineva să spună. Sigur că da, numai că noi tot conştientizăm problemele astea din '90 încoace şi suntem într-un etern stadiu de contemplare a lor. Singurele noastre revolte palpabile sunt alegerile, când ne ducem şi, inavariabil deja, punem ştampila după principiul răul cel mai mic. În rest, ne complacem într-un fel de aroganţă colectivă, o aroganţă a vorbelor aruncate pe bloguri, pe forumuri, pe site-urile ziarelor, pe facebook, la o şuetă, la coadă la impozite sau în faţa televizorului. O aroganţă nejustificată de nimic şi care nu e urmată de nimic. Ne plângem, ne lamentăm, facem liste cu neajunsuri, le înrămăm şi atât. Facem din asta o artă. Şi aşteptăm ca soluţiile la aceleaşi neajunsuri să le găsească alţii.

Foarte multă vreme, nici eu nu m-am mai revoltat în vreun fel. Nici măcar verbal nu m-am mai aventurat în luări de poziţii decât foarte rar, pentru că erau prea previzibile reacţiile celor cu care ar fi trebuit să interacţionez şi pentru că, nu-i aşa, when in Rome, do as the Romans do. Nu ader foarte des la genul acesta de aliniere, dar vine o vreme când obosesc să tot merg contra curentului. Iar când ajung în punctul ăsta mă aşez pe margine, în poziţia de spectator, şi fac exact ce fac şi ceilalţi români: nimic. Pentru că până şi discuţiile despre anumite lucruri au ajuns să fie privite cu dispreţ şi cu aroganţă. Şi nu o să mă refer la ceva anume acum, ci la ideea generală de a vrea să faci ceva, la faimoasa schimbare pe marginea căreia ne place atât de mult să teoretizăm. În clipa în care încerci să duci discuţia dincolo de ce ai mai citit, ce ai mai văzut, ce ai mai făcut pe facebook, ce magazin ai mai descoperit, ce credit ai mai luat, ce concediu mai plănuieşti, ce job ai mai schimbat şamd, şamd... în clipa în care vrei să-i faci pe oameni să privească un pic şi dincolo de ei, dincolo de persoana fiecăruia, cu alte cuvinte, să se uite în jur, sfârşeşti cu senzaţia că te dai cu capul de un zid. Nu pentru că problemele ar fi greu de sesizat, ci pentru că cei mai mulţi refuză să le vadă, s-au obişnuit să facă un fel de slalom printre ele, l-au luat pe noi nu putem face nimic în braţe şi se izolează fiecare într-o oarecare lume a lui. Din când în când, se fac auzite ici-colo aceleaşi idei paralele, aceleaşi voci paralele, aceeaşi lipsă de concluzie, pentru că toţi se retrag din discuţie în momentul în care intervine necesitatea argumentării şi a găsirii de soluţii. Să filosofezi şi să emiţi judecăţi de valoare sterile e uşor. Când, însă, trebuie să trecem graniţa în partea concretă a lucrurilor, ne blocăm. Încet-încet, entuziasmul discuţiilor încetineşte, cuvintele se răresc, ideile se împotmolesc, reacţiile seamănă tot mai mult cu drumurile alea care toate duc la Roma, în sensul că la noi respectivele reacţii duc toate la indiferenţă. La urma urmei, subiectele incomode, problemele adevărate, care necesită găsirea de soluţii sunt obositoare. O fi şi ăsta un soi de instinct de conservare... În cel mai fericit caz, se ajunge la glume, glumiţe, miştocăreli şi alte alea, pentru că, nu-i aşa, viaţa şi-aşa e grea, de ce să nu...

Vara trecută, sătulă de nopţi nedormite din cauza câinilor şi de furişări afară din bloc în funcţie de orele când ei îşi făceau siesta sau erau cine ştie pe unde, m-am înscris în audienţă la primăria de sector, ca orice muritor de rând, să vedem cum se poate rezolva problema asta. Aş fi putut da câteva telefoane şi să ajung să vorbesc direct cu primarul, dar am refuzat şi m-am încăpăţânat să văd cum e din poziţia contribuabilului deranjat de ceva ce se petrece pe spaţiul public. Zis şi făcut. Că discuţia mea cu cei de la primărie nu a avut niciun efect cred că nu surprinde pe nimeni. Nici măcar pe mine nu m-a surprins, nu-mi făcusem cine ştie ce speranţe. Dar altceva mi-a atras atenţia. În timp ce aşteptam pe hol, am intrat în vorbă cu cei care erau la rând şi am aflat că unul venise pentru o problemă legată de un teren, altul pentru o revendicare, o tipă avea nu-ştiu-ce proces cu primăria şi aşa mai departe, toţi erau acolo pentru diverse chestiuni personale. O tanti m-a întrebat ce problemă am eu, iar când i-am spus... m-a privit ciudat şi a schimbat repede subiectul, pentru că, la urma urmei, aia nu era o problemă adevărată. Dacă nu aveam nimic de revendicat, nu voiam casă de la stat, nu voiam bani, nu voiam proces, cui îi pasă de spaţiul public şi, serios vorbind, ce naiba e ăla spaţiu public?! Aşadar, din cele câteva zeci de persoane de acolo, eram singura care nu venise pentru o problemă personală, ci pentru una de comunitate (altă noţiune care ne e la fel de cunoscută ca marţienii; în sensul că am auzit de ea, unii spun chiar că ar exista, dar probabil că-s doar poveşti).

Şi am ţinut să sublinez aspectul acesta pentru că la noi se manifestă o idee complet greşită şi anume că, dacă te duci la vot şi pui ştampila pe cineva, e cât se poate de suficient pentru a spune că ţi-ai făcut datoria civică şi pentru a te culca satisfăcut pe o ureche. Cei mai mulţi uită că trăim într-o comunitate şi împărţim un spaţiu public care arată exact aşa cum îl facem şi cum îl administrăm, atât edilii, cât şi noi. Să crezi că e de ajuns să desemnezi prin vot o persoană care să te reprezinte în acel spaţiu public, iar tu să nu mai faci absolut nimic, nici măcar să o tragi de mânecă atunci când vezi că, de fapt, acel spaţiu public nu arată aşa cum ţi s-a promis, e dovadă de comoditate şi de indiferenţă.

Şi ajung, în sfârşit, la candidatura lui Nicuşor Dan pentru poziţia de primar general al Bucureştiului. În clipa asta este candidatul care cunoaşte cel mai bine multe dintre problemele oraşului, pentru că de câţiva ani buni se luptă pentru rezolvarea unora dintre ele, de pe poziţia unui om simplu, căruia îi pasă de spaţiul public pe care e nevoit să îl împartă cu ceilalţi. Este un om care a luat atitudine cu adevărat, oricât de pompos ar suna (şi sună pompos tocmai pentru că, prin indiferenţa generală, s-a dat expresiei un sens peiorativ, a devenit doar un ceva demn de glumiţele de la bere). Este un om care nu vine dintr-un turn de fildeş, chiar vede oraşul (şi asta nu o dată la patru ani) şi are o viziune de perspectivă pentru el. Îmi pare un om care iubeşte oraşul ăsta. Iar pentru mine asta e o componentă foarte importantă. Nu cred că poţi să faci realmente ceva dacă nu îţi place ceea ce vrei să faci şi locul pentru care vrei să faci. Şi nu e o chestiune sentimentală, e una cât se poate de practică. Sintetizând, oraşul nu e decât o casă mai mare, în care stăm cu toţii şi ţine de noi să o facem plăcută pentru locuit. Vorba aia: cum îţi aşterni, aşa dormi.

În concluzie, (inclusiv) de asta o să-l votez pe Nicuşor Dan. Şi sper să o facă foarte mulţi, să renunţăm în cele din urmă la ideea că noi nu putem schimba nimic şi că răul cel mai mic e singura soluţie. Despre alte aspecte o să încerc să vorbesc în altă zi.