... close but distant...

Şi încă îmi doresc un sfîrşit de an pe plajă. Doar că unele dorinţe se împlinesc în contratimp.

Iar anul ăsta s-a încăpăţânat să-mi demonstreze că se poate şi mai rău. Dar în următorul va fi cum vreau eu... Cred că, în sfârşit, am învăţat un dram de egoism. Aşa că, de mâine, o să spun din nou let's play. slowly.

Nu-mi plac(e) sa beau cafeaua pe fugă, sa fac conversaţie când nu am nimic de spus, să fiu la modă, rozul, SF-urile, pisălogii, îngheţata de fistic, aşteptarea, anii ’80, mirosul de muşeţel, dialogurile teatrale, să mă explic, să citesc în tramvai, garoafele, prăjiturile prea dulci, dimineţile de iarnă, cumpărăturile, muzica electronică, să-mi cenzurez ironiile în şedinţe, unghiile exagerat de lungi, limba germană, Cărtărescu şi Patapievici, parfumurile dulci, Timişoara, oja sidefată, sclipiciurile, cafeaua rece, vodka, Beatles, pereţii albi ca de spital, balcoanele închise, gelozia, limitele, bărbaţii tipicari, gările, bijuteriile ostentative, poeziile, rutina, să fiu bătută la cap când lucrez, să fac rebus cu creion, cola, extremiştii, să fiu întrebată "la ce te gândeşti", localurile fără personalitate, zonele de câmpie, cafeaua fără zahăr…

Prima cafenea cunoscută în Bucureşti apare documentar în 1667, în vremea domnitorului Radu Leon. Era proprietatea unui oarecare Kara Hamie, fost oştean (ienicer) în garda palatului împărătesc din Constantinopol şi se afla în apropiere de Hanul Şerban Vodă de mai târziu, în locul căruia s-a construit mai apoi palatul Băncii Naţionale. Denumirea de cafenea (cahvenea) vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce înseamnă local public în care se poate bea cafea, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun. Slujbaşul domnesc care avea în grija lui cafeaua, zahărul, ibricele, filigenele (ceaşcă turcească, fără toartă, în care se servea cafeaua), zarfurile (suport metalic lucrat în filigran, în care se aşeza ceaşca de cafea), precum şi obligaţia de-a servi cafeaua, era numit cafegi-başa sau vel-cafegiu şi avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoţea pe domnitor în anumite ocazii.
În 1781 Alexandru Ipsilant dădea voie lui Ştefan Altîntop să construiască o prăvălie cafenea, pe un loc care se afla la poarta de sus a Curţii domneşti, pentru a-şi câştiga existenţa lui şi a familiei, cu obligaţia să dea stăpânei locului câte 10 taleri chirie pe an. Apoi, în 1791, când acordă cafegiului domnesc privilegiul de „a ţine în Bucureşti trei cahvenele cu tahmisul (locul unde se prăjea şi se râşnea cafeaua) lor, scutite de toate dările pe care le plăteau celelalte prăvălii”. În timpul ocupaţiei austriece, Divanul ţării admite să fie liberă funcţionarea cafenelelor, dar să nu se discute în ele alte vorbe, adică probleme politice. Vânzătorii de cafea, precum şi cei care ţineau prăvălii de cafenea, înmulţindu-se cu timpul, s-au constituit în breaslă. Cum fiecare breaslă avea o anumită zi în care-şi sărbătorea patronul şi paznicul, breasla cafegiilor făcea această manifestare la biserica cu hramul Zoodochos Pighi (Izvorul dătător de viaţă), numită de locuitori Izvorul Tămăduirii, construită de Nicolae Mavrocordat, dincolo de capul Podului Mogoşoaia, în apropierea spitalului Filantropia.
Una dintre cele mai importante cafenele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost cafeneaua Fialkowski, care se găsea în dreapta fostului Teatru Naţional, pe strada Cîmpineanu, colţ cu Calea Victoriei. În cafeneaua lui Fialkowski se întâlneau cele mai reprezentative figuri ale oraşului: actori, diplomaţi, profesori, artişti, scriitori, jurişti, poeţi, iar Constantin Bacalbaşa spunea că Fialkovski nu mai era doar o cafenea, ci ajunsese o adevărată instituţie. Vestita cafenea îşi sfârşeşte viaţa odată cu moartea patronului (1898), după care localul este închiriat şi transformat în restaurant.

Am selectat câte ceva din istoria cafenelelor de la noi nu numai pentru că sunt amatoare de cafea şi mi-aş dori un astfel de local, ci şi pentru că îmi plac istoriile unor clădiri vechi. Nu mă plictisesc niciodată citind despre ce a fost cândva în anumite clădiri, despre cum arătau altădată unele străzi din Bucureşti, de exemplu… Acum vreo doi ani, văzând nişte poze făcute de mine prin Germania, o prietenă îmi reproşa că din ele lipeşte viaţa, lipsesc oamenii, pentru că erau mai mult clădiri de tot felul. Parcă ai fi singurul supravieţuitor al unei nenorociri, în pozele tale e doar piatră, clădiri, străzi goale… unde sunt oamenii? Am încercat să-i explic că uneori prezentul şi lumea lui pot fi banale, iar clădirile alea în sine înseamnă oameni, în spatele lor e mai multă viaţă decât pare, e viaţa a generaţii întregi care au trecut pe acolo… Când văd o clădire veche îmi place să îmi închipui cum arăta când a fost construită, cum erau interioarele, ce fel de oameni o locuiau, cum trăiau, încerc să aflu ce stil arhitectonic are. Există anumite laturi ale istoriei care mă atrag. Asta e una dintre ele.
Am văzut acum câteva seri o emisiune la tvr2 despre un proiect al studenţilor de la Arhitectură, din Bucureşti, prin care încearcă să găsească fonduri pentru restaurat diverse clădiri vechi din oraş. Mi-a plăcut mult ideea. Iar zilele astea am văzut într-o librărie o carte cu istoria vechilor străzi ale Bucureştiului… ceva de genul ăsta. O să o iau luna viitoare. Văzusem şi altele, dar asta pare ceva mai bine documentată.
Mda, mi-e dor de Bucureşti… Îmi pare rău că atunci când eram acolo n-am avut timp pentru tot felul de lucruri pe care aş fi vrut să le fac. Cu TM nu reuşesc să mă identific, orice aş face. Bucureştiul e haotic, e mizerabil pe alocuri, poate fi nesuferit, dar are acel ceva, amestec nedefinit de parfum de Epocă, cafea turcească, promenadă, mosc, veri toride şi şerbet, terase cu iz de şuete politice, sunet de gramofon… imposibil de spus într-un cuvânt. Da, faimoasa dezordine orientală şi-a lăsat amprenta pentru totdeauna şi oricât ne displace face parte din noi. De partea astalaltă, TM nu are arome, e mai sobră, chiar foarte rece. Te ţine la distanţă şi nu îi place să se exteriorizeze. Plăteşte tributul datorat modernizării premature şi disciplinei catolice. Totul are un rost, e practic, e ordonat, e la locul lui. Enervant de introvertit. Te obligă să te maturizezi, să nu fii copil nici o zi peste cât trebuie. Asta observam la vreo două luni după ce am ajuns aici şi constat că impresia mi-e neschimbată şi acum, după aproape doi ani. Da, în curând se fac doi ani… cât de repede aleargă timpul !

Uf, iar m-am întins la vorbă, cafeaua s-a dus, iar afară s-a luminat. Mă rog, e un fel de a spune, pentru că e tot noros, deşi nu se îndură să ningă.

Încă o dată spun: sunetul e mai puternic decât imaginea. Prin intensitate. Impactul vizual nu va putea fi niciodată la fel de profund. Se opreşte undeva la suprafaţă, pe când sunetul pătrunde în tine, curge printre simţuri. Ascultam un pian. Un sunet atât de limpede...
Pleoape îngreunate.
Lumină ştearsă.
Un gând care mă înţeapă de câteva zile.
Poftă de cafea. Dar nu e dimineaţă...
Zâmbet discret.
Idei dezordonate.
Renunţare.
Suflet sub formă de vitralii.
Tentaţie.

Zilele astea am văzut ceva mai mulţi oameni veseli, oameni care fac gesturi drăguţe pentru cei mai puţin norocoşi, am văzut feţe care şi-au adus aminte să zâmbească... Am văzut copii curioşi şi nedumeriţi că nu îl pot lua pe Moşul ĂLA din vitrină, oameni mari puşi în încurcătură de întrebările lor încuietoare, am văzut ceva mai multe lumini şi câteva culori care se repetă. Am văzut oameni care s-au reunit iar în jurul discuţiilor, aşa cum până nu cu mult timp în urmă îmi doream să îi văd şi să mă alătur lor. Am văzut sclipiri în ochii unora, doar că tardiv... E plăcut să vezi lumea ceva mai destinsă, numai că eu nu mai simt nevoia să intru în mijlocul ei. Cândva aş fi vrut. Acum îmi e de ajuns să o văd. Nu sunt tristă, nu mai simt singurătatea, dar nici să ader la vreo turmă nu mai pot. Mi-e bine aşa cum sunt. Fericirea mea e mai discretă şi derivă din a lor. Cred că am mai spus asta odată... Recunosc că aş vrea să fiu în altă parte, nu în urbea asta conservatoare si încremenită într-un timp oarecare. Poate de aici nevoia de a sta cuminte în colţul meu şi lipsa de entuziasm vizavi de grupurile la care aş putea deveni parte. Până şi pe internet mai am un singur colţ în care mai silabisesc zilnic câte ceva. Nimic important, nimic ce merită atenţie, doar act de prezenţă, banala nevoie de a aparţine, despre care am mai spus. Prin celelalte cotloane doar întredeschid uşa, arunc o privire şi plec. Cu toate că în unul dintre locuri e lume care mi-e dragă, lume de care mă leagă multe, frumoşii nebuni... Dar undeva s-a rupt ceva şi nu se mai leagă, nodurile nu funcţionează întotdeauna. Iar a doua şansă nu există, a doua şansă nu înseamnă decât conştientizarea şi repetarea aceleiaşi greşeli.
Poate o fi semn că îmbătrânesc. Da, nu râde!
Mi-ar fi plăcut câteva zile la munte, în mijlocul zăpezii, departe de lume...
Mă gândeam... ce simplu ar fi dacă am putea să ne edităm viaţa. La fel ca atunci când scrii ceva, îţi dai seama că ai greşit sau că nu e chiar ce vroiai, dai un EDIT şi gata, s-a rezolvat. Hehe, da, ar fi mult prea simplu.
Şi îmi stăruie în minte un song, de câteva zile, nu reuşesc să scap de el. Inconştient, probabil că nu vreau să scap, altfel aş reuşi.
O să fie primele sărbători pe care le fac singură, după muuult timp. Altădată m-ar fi speriat sau m-ar fi enervat gândul ăsta. Acum, departe de mine vreuna din senzaţiile astea. Sunt foarte liniştită. Suspect de liniştită. Ba chiar cred că aveam nevoie de asta. La urma urmei, e un lux să poţi face doar ce vrei, să nu depinzi de poftele şi de cheful nimănui. Şi abia aştept să iau bradul, să miroasă toată casa. Şi să pun luminiţele, şi să miroasă a dulciuri făcute de mine şi a vin aromat... Da, simplitatea se învaţă greu, dar poate fi frumoasă.

Tentaţia zilei de azi: să mă urc în primul tren si să evadez.

...time is made from honey slow and sweet...

Feţe plictisite, glume repetitive, replici insipide, priviri limitate, gesturi mecanice... mi-e dor de oamenii mei de cândva. Trebuie să existe o portiţă undeva, o bucată de timp şi un loc prin care să mă pot strecura.

... temptation, temptation, temptation
I can't resist...

Unele zile aleargă pe lângă mine sau prin mine, pur şi simplu, le văd când deja sunt în spatele meu, căzute pe trotuar, bucăţi ireversibile de viaţă. E o goană absurdă, pentru că nici măcar nu e vorba de o competiţie...
Plouă. Iar. Plouă cu dimineţi închise între nori, cu vise întrerupte înainte de vreme, cu dor de soare blând, cu gânduri reprimate în spatele tăcerii, cu miros de portocale şi cafea. Cana fierbinte, urechea în căutarea songului potrivit, ziare, pleoape leneşe, trecere în revistă a discuţiilor. Matinal ritual devenit necesitate. Şi răsfăţ.
Ieri am văzut primii brazi... Şi am luat castane. Mda, am uitat de ele.
Într-o zi cred ca o să mă apuc să dau cu nişte vopsea pe clădirile de vizavi, că prea mă irită griul ăla. E de-a dreptul enervant. Îmi împiedic privirea în el şi îmi fură bruma de optimism de care fac rost din când în când.
Şi mă oboseşte agitaţia unora, în decembrie. Bucurie zgomotoasă. Oarecum disperată chiar.
Eşti tristă? a fost o întrebare cu care m-am întîlnit ieri pe holul de la lucru. Era cinicul.
Nu, doar plictisită. Şi uşor obosită. Cred că am bravat un pic. Sunt momente când nu suport ca alţii să dea buzna în sufletul meu.
Nu-mi găsesc ritmul în dimineaţa asta.

Mi-a plăcut asta:

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=16203&art=39935&cHash=9021334b4f

Tot gri, nici iarnă, nici toamnă, nici primăvară, nici frig, nici cald, cel mai nehotărât anotimp din câte am văzut. E ca un nebun scăpat de la balamuc, care nu-şi găseşte locul.
Şi iar zic, dacă m-aş putea converti în copil, azi aş putea fi fericită. Dar nu mai sunt copil... Sunt doar un trecător, care din când în când se ascunde între gânduri, de lumea stupid de grăbită şi de previzibilă.
Ieri am lăsat garda jos. Preţ de două minute.
Mă duc sa colorez cumva ziua de azi, mi-e dor de pasteluri...

Sâmbătă dimineaţă, frig, un pic de burniţă, clădirile la fel de gri ca întotdeauna. E 1 decembrie. Ziua Naţională a României. Autorităţile locale au anunţat cu fast programul acestei zile de sărbătoare. Teoretic, cel puţin, e zi de sărbătoare. Deşi pe străzile urbei nu vezi nimic care să te ducă cu gândul la asta. Oameni puţini, că doar e zi liberă, trafic lejer, ăsta e un lucru bun, tot timişoreanul îşi doreşte asta în timpul săptămânii, măcar azi să aibă parte de el. Dar nimic care să anunţe că e Ziua Naţională. Mă îndrept spre centru, unde se vor aduna oficialităţile, şi caut cu privirea măcar o clădire, un balcon, un geam la care să fie arborat steagul românesc. Nimic. Pe Gheorghe Lazăr îmi sare în ochi un grup de oameni în vârstă. Nu, nu au ieşit să sărbătorească, e coada care s-a format la una dintre farmacii, ca la orice început de lună. Se dau gratuitele şi compensatele, iar 1 Decembrie nu face excepţie în privinţa asta. Ajung în Piaţa Libertăţii, nici urmă de steaguri, doar ghirlandele de becuri atârnate acum câteva zile de Primărie, pentru Crăciunul care va să vină. Abia în Piaţa Victoriei privirea mi se împiedică de nişte steaguri, dar numai la scena amplasată în faţa Operei, unde după-amiază va avea loc spectacolul aniversar. În schimb, aici te întâmpină un şir lung de tarabe mici la care se vând nişte ciudăţenii strident colorate şi sclipicioase, faimoasele beţe pentru Moş Nicolae. Ceva mai în faţă, altă coadă la o farmacie. O fi noul mod de a sărbători, stabilit subtil de guvernanţi.
Pe măsură ce mă apropii de Parcul Central, văd grupuri de 2-3 persoane, care se îndreaptă într-acolo. Uite că, totuşi, timişorenii ştiu că azi e sărbătoare, îmi spun. Într-adevăr, la Monumentul Ostaşului Român era lume, dar nu multă. Până să înceapă manifestările, să se fi adunat vreo 400-500 de oameni. Cu tot cu oficialităţi, membri ai partidelor, militari, fanfară, corul teologic şi grupurile organizate de elevi de pe la şcoli, reminiscenţă de pe vremea când se făcea Cântarea României. Se împart steguleţe tricolore. Lume lipsită de entuziasm, venită din curiozitate şi cu speranţa de a vedea măcar o paradă militară, rude ale militarilor, bătrâni care n-au fost nevoiţi să stea la cozile de la farmacii şi mass-media, care agită excesiv camerele de filmat şi aparatele foto. Cei mai veseli sunt copiii, pata de culoare a acestei zile fade.
După o scurtă slujbă de pomenire a eroilor încep depunerile de coroane, multe coroane. Toate instituţiile publice îşi fac datoria. Măcar în privinţa asta. Şi partidele, grupurile lor sunt cele mai numeroase, iar PD-ul a venit chiar cu fularele portocalii la gât, nu cumva să treacă neobservat. Momentul coroanelor se lungeşte, lumea nu mai are răbdare, frigul pătrunde prin haine. În sfârşit, lucrul aşteptat de toţi: parada. Numai că se termină în cinci minute, pentru că Timişoara nu mai are garnizoană. Aşa cere NATO. „Asta e tot?!”, se aude prin mulţime.
Mai mult sau mai puţin organizat, întregul grup se îndreaptă spre Piaţa Victoriei, unde slujba şi momentul depunerii de coroane se repetă, la statuia Regelui Ferdinand. Până să ajungă aici, grupul de spectatori s-a subţiat. Urmează acelaşi lucru în Parcul Civic, apoi la Cimitirul Eroilor, dar lumea începe să se împrăştie, plictisită şi prea pătrunsă de frig.
Cozile de la farmacii sunt tot acolo, comercianţii de zdrăngănele colorate şi ei. Bucuroşi că nu mai trebuie să stea pe loc, copiii îşi trag părinţii la McDonald's. Că doar e Ziua Naţională a României.

Ar fi multe de spus pe tema asta, dar nu ştiu dacă în clipa asta are rost. Pentru că noi nu mai ştim să ne bucurăm, pentru că să fii cârcotaş şi să te plângi de orice a devenit un soi de mândrie naţională, pentru că nici măcar în privinţa Zilei Naţionale nu suntem în stare să cădem de acord. Nu e bine că e pe 1 decembrie şi nu pe 10 mai, nu e bine că se face paradă, nu e bine că se blochează circulaţia, nu e bine că se dă ceva gratis, nu e bine că nu se dă mai mult gratis, nu e bine că în decembrie e frig, nu e bine că există legea gravitaţiei, nu e bine că îl avem pe Becali, nu e bine că Băsescu e popular, nu e bine... nimic nu e bine.

Bine că măcar s-a inventat cafeaua.

E noros, dar nu se indura sa ninga, sa acopere odata tot griul asta deprimant.
Ce bine miroase cafeaua proaspat facuta. In cana ce abureste placut s-a format un cerc de spuma, incerc sa nu ma ating de el, dar nu pot prea mult. Ia sa vedem… lumea din spatele monitorului e la locul ei, ziare, play – in dimineata asta nu suport vocile, ma multumesc cu instrumentele. Si am aprins toate luminile, cat mai multa lumina peste cerul ala bosumflat si enervant de fad.
Stiri haotice, din diverse domenii, nu caut ceva anume si nici nu-mi retine atentia ceva deosebit. De cateva zile bune n-am mai prins o dimineata linistita, in care sa-mi intind gandurile aici si se adunasera ca inghesuite intr-o portocala. Problema e ca acum nu mai stiu sa iasa… Cel putin nu cu detasarea necesara.
Ieri, intr-o discutie oarecum conflictuala, am reusit sa imi inghit cuvintele si sa tac. Nu pentru ca apoi le-as fi regretat, dar mi-am dat seama ca, daca intr-o buna zi nu mai suport, imi permit sa ies frumos pe usa si sa le spun sunteti niste tampiti. Pur si simplu. La urma urmei, nu m-au castigat la loto. Iar unele personaje nu merita efortul unor contraziceri si indiferenta le doare mai rau decat un milion de argumente.
Si iar n-am avut timp sa ma ocup de nimic personal… Trebuie sa ma opresc, pentru ca intru tocmai in rutina de care mereu am fugit. N-am de gand sa devin robotul nimanui.
Ce repede scade cafeaua din cana ! Si minutele au luat-o iar la goana. Parca ziua timpul se comprima, imediat ce se lumineaza afara. Pe cand in unele nopti se dilata si curge lent ca mierea zaharisita.
Am mai luat o carte, tot istorie, Hitler, Antonescu… ce mi-o fi venit? Caut ceva lejer, care sa ma destinda, si mereu ma impiedic in chestii seci. Si nici macar nu stiu cand o sa am suficient timp pentru ele. Nici de scoala nu m-am mai ocupat, mda, iar am uitat macar sa sun…
Cred ca as vrea un bandoneon, you know, acordeon din ala mic, argentinian. Il auzeam acum intr-un song si cred ca mi-ar placea sa ma joc cu unul. Oare de ce ii zice asa… tre’ sa caut.
Gata cafeaua, gata momentul de relaxare, intru iar in viteza. Da’ las’ ca maine e sambata…

Romanii paralele

Rasfoisem mai devreme cateva bloguri ale unora care scriu despre politica de la noi, in speta despre scrutinul de duminica. Ca doar asta e cel mai tare subiect actual. Dupa Elodia, desigur, care a devenit un soi de sport national. Ziceam de bloguri… toti au un limbaj elevat, scortos, povestesc despre valorile europene (sic!), despre cat e de important sau de enervant (chestie de perspectiva) uninominalul, dau sondaje, interpreteaza sondaje…. Dupa lectura catorva asa-zise analize din astea pretioase, ma intreb pentru cine naiba scriu oamenii astia. Oare ei si-au stabilit, vorba romanului, un target, sau scriu doar asa, de dragul de a-si admira discursul?
De fiecare data cand citesc genul asta de… nu stiu cum sa le zic… nu, chiar nu stiu cum sa le zic, am impresia ca traim in Romanii paralele. Nu doua, mai multe. Exista Romania politicienilor de la varf, care fac legile, impart banii (inclusiv intre ei, ca doar cine-mparte parte-si face), vorbesc pompos de la tribune si injura printre dinti imediat ce intorc spatele auditoriului. Vine apoi o patura ceva mai discreta si subtire, cea a asa-zisilor tehnocrati, care sunt si adevaratii profesionisti. Urmeaza Romania politicienilor locali, pentru care snobismul si aroganta e deja o a doua natura. Astia isi inchipuie ca rostul lor pe lumea asta e sa taie panglici, sa li se ia interviuri in care sa vorbeasca despre orice altceva decat ar trebui, sa aiba un sofer care sa le care servieta, sa se lafaie in birouri decorate intr-un veritabil stil grandoman si sa aiba pe cat mai multi care fac sluj in fata lor. Printre toti astia exista o Romanie a trepadusilor, a celor care se chinuie sa isi faca un loc intre cei amintiti, care culeg resturile de la mesele lor. Vine apoi Romania oamenilor care isi vad de treaba, care se tin deoparte de toti astia de pana acum, o lume care nu neaparat mai spera la o schimbare, dar care merge inainte din inertie. Iar ultima, si cea mai numeroasa, e Romania rurala (si spun rurala nu neaparat prin localizare, ci prin mentalitate). Aici sunt cei care tin in viata OTV-ul si pe Elodia, cei care il admira pe Becali si il aplauda frenetic pe Vadim, lumea care isi face targuielile in hipermarket, cu bonuri de masa, cumparand cu un aer princiar ieftinele pulpe de pui, cei care urca in autobus prin fata si scutura firimiturile de pe fata de masa pe geam, aceiasi care te trateaza cu un neaos ba p’a ma-tii atunci cand le atragi atentia ca nu fac bine.
Distanta dintre Romania asta majoritara si Europa de care vorbesc cu emfaza bloggerii de care spuneam e foarte mare. Daca nemtii, de exemplu, nu inteleg cum e posibil sa nu le functioneze automatul de bilete din gara, ai nostri inca se intreaba de ce nu e bine ca mulgem vaca cu mana. Cam asta e distanta, metaforic vorbind. Si atunci ma intreb pentru cine scriu cei de care ziceam la inceput. Pentru ca nimeni nu vrea sa joace rolul de liant intre toate Romaniile alea pe care le-am pomenit si care continua sa alunece paralel.

Mda… e sambata, sfanta zi libera in care as avea atatea de facut, ca nu stiu de unde sa le apuc, asa ca mi-am lungit coffee time-ul aici. Ar trebui sa incep cu faimoasele cumparaturi, dar mi-e sila, ca sambata e o aglomeratie in magazine, de zici ca vine potopul si toti isi fac provizii. Zau, nu inteleg de ce cumpara unii juma’ de Kaufland intr-o zi. Vad cosuri cu cate 10-15 iaurturi, cateva baxuri de apa sau suc, carne cat pentru un regiment, un munte de dulciuri, de ti se face greata numai cand le vezi asa multe… cati or fi astia intr-o casa, oameni buni?!
In fine, ma duc sa apuc ziua asta de un colt, sa vad ce iese.

Vineri am fost de serviciu, adica a trebuit sa stau in redactie pana s-a terminat tot, sa vad toate paginile etc etc etc. Asa ca undeva inainte de unspe’ am pornit spre casa. Au vrut sa imi dea o masina, dar aveam chef sa fac cativa pasi, sa ma misc liber si fara graba, sa nu mai percep limitele unui spatiu inchis. Asa ca am zis pas si am luat-o pe jos, stau la cin’spe minute de job. Desi era vineri seara, in centru liniste, strazi luminate difuz, trecatori nu prea multi… Brusc, am realizat ca nu mai trebuie sa ma grabesc, ca telefonul nu o sa mai sune din jumate-n jumate de ora, ca am in fata o zi si doua nopti libere, numai ale mele.
Am incetinit, m-am uitat in jur, simteam nevoia de lume, de spatiu, de strazi mari si late, luminate cu adevarat. Nu-mi place orasul asta adormit inainte de vreme, fara culoare, intepenit undeva intr-un timp indepartat. Ce vrei sa faci? m-am intrebat. Corect era sa ma intreb ce pot sa fac.
Am intrat sa inchiriez niste filme. Mai era un tip care cauta alene pe rafturi. Nu stiam ce vreau, iar la noutati cam sufla vantul, semn ca deja trecusera altii pe acolo, unii care stiau din timp ce vor… Am luat doua, unul l-am vazut abia mai devreme (Lost in Translation).
Inapoi pe strazile gri, sub cerul incarcat cu norii care ieri dimineata au adus zapada. Mi-era foame, ma durea capul, inca mi se invarteau in minte unele fraze scrise peste zi, franturi de discutii mai mult sau mai putin stupide. Eram prea obosita si stiam ca n-o sa pot dormi din cauza asta. Am trecut pe langa o cafenea sau crasma, nici nu stiu cum sa ii zic. Cred ca ziua e cafenea, iar noaptea crasma, naiba stie, nici nu conteaza. Avea geamuri mari la strada, niste mese libere, asa ca am intrat. Muzica galagioasa, lume destula (de asta sunt strazile pustii, mi-am zis), fum, voci de toate felurile. Pentru cafea era prea tarziu, mai ales ca nu eram sigura ca vreau sa ma uit la vreun film in noaptea aia. Ce vroiam era sa reusesc sa dorm. Sucurile nu ma atrag, in general, so… in cele din urma, am luat un gin. Beau rar si putin, dar atunci chiar mi-era pofta de ginul ala. Mi-am rotit privirea prin bar, doar eu eram singura la masa. Dar are si un avantaj chestia asta, nu te intreaba nimeni din cinci in cinci minute: la ce te gandesti? Stupida intrebare. Se uitau cativa intrebator, masa mea era o oaza de liniste in multimea agitata din jur. Mie mi-era bine, nu eram obligata sa fac conversatie, nu trebuia sa zambesc politicos nimanui, aveam nevoie de un moment din asta de respiro. As fi putut sa o sun pe A, dar uneori vorbeste prea mult, prea zgomotos, ma oboseste… In clipa aia chiar n-aveam nevoie de companie. Masa mea era langa geam, dar ce folos, vedeam doar o straduta slab luminata, baltile de pe carosabil si o cladire in renovare, peste drum. Halal perspectiva.
Paharul cu gin avea pai. Ma enerveaza chestia asta cu paiul la bauturi. Unele nu au farmec baute asa. Sunt lichide la care e placut sa le simti gustul pe buze, sa iti patrunda usor in simturi, nu sa te trezesti cu ele direct pe fundul gatului. Pretinsa obsesie pentru igiena. La fel si cu unele cafele, asa-zisele specialitati. Tragi din paiul ala si, brusc, lichidul fierbinte iti ajunge in gat. Unde mai e placerea? Am lasat paiul la o parte, n-aveau decat sa ma considere o ignoranta.
Un tip de la masa din fata mea isi plimba privirea spre mine. Genul care se crede irezistibil, prea plin de el, le explica celorlalti ceva cu gesturi largi, teatrale. Iar eu ma intrebam, a nu stiu cata oara, ce naiba caut in orasul asta cu care nu reusesc deloc sa ajung pe aceeasi lungime de unda… Mi-am terminat ginul si am plecat. Dupa cum am prevazut, am adormit greu.

Mai devreme, cand ma uitam la film, mi-am dat seama ca vreau alte casti. Din alea meseriase, da’ nu stiu sa le aleg, nu ma pricep la chestii tehnice. Daca ascult la ele, pot sa zic da, asta vreau. Dar daca doar le vad, nu le pot identifica. Stiu, suna ca dracu’ ce spun. Si am realizat de ce imi plac, totusi, filmele altfel decat la tv. E vorba de sunet, se aude altfel. Da, iar sunetul…
Uf, cat am batut campii.

Prima zapada de anul asta. Nu-mi place frigul, dar prima ninsoare e intotdeauna vesela, face sufletul sa zburde. Trezeste copilul din tine. Nebunesc dans al fulgilor… Fara sa vreau, privirea fuge spre ei, ochii cauta sa-i prinda ritmul. Ninge cu furie, cu nerabdare parca. Am deschis geamul si am prins in palma cativa fulgi, efemeritate umeda…
Ce muzica se potriveste cu bucuria asta alba? Pianul lui Didier S? Saxul? Oricum, un instrument, poate si o voce, dar una linistita, nu una stridenta.
Ninge cu ganduri indepartate, cu amintirea unei zapezi dintr-un vis de octombrie, ninge cu sperante domesticite in zori, cu songuri care-ti patrund in suflet. Ninge, stranger…
Da, ninsoarea asta mi-a eliberat sufletul, azi o sa fie o zi frumoaşă.

Acum doua seri am fost la o lansare de carte (nu pentru ca n-aveam altceva mai bun de facut, ci pentru ca a trebuit), de fapt, doua carti despre preoti ortodocsi care au facut inchisoare pe vremea comunistilor. Carti scrise si prezentate de niste calugari. Si, a nu stiu cata oara, am constatat ca imaginea calugarilor ortodocsi, in hainele alea negre, pe mine una ma deprima. Ma rog, e mult spus deprima. In orice caz, imi da o senzatie ciudata, de respingere, in niciun caz nu imi transmite asa-zisa liniste pe care o figura din asta ar trebui sa ti-o dea… Pe de alta parte, l-am admirat pe unul dintre ei, pentru ca a avut curajul sa iasa din rand, ca sa zic asa, si sa vorbeasca despre legionari altfel. Nu sa-i puna la zid, nu sa-i ridice in slavi, pur si simplu sa vorbeasca deschis. Ce-i drept, era un foarte bun orator si stapanea foarte bine cuvintele. De-a lungul timpului, am observat talent oratoric la multi calugari. Si la unii preoti, numai ca astia sunt ceva mai rigizi, se desprind mai greu de citatele din Biblie. In schimb, calugarii vorbesc mult mai liber si mai usor. Cel putin asa mi s-a parut mie…
Ma intreb in ce masura omenirea mai are nevoie de Biserica. Da, de ea ca institutie. Cati mai au nevoie de credinta ca sa mearga inainte? Si cati au curaj sa recunoasca, indiferent de auditoriu, in caz ca o considera inutila. Eh, e un subiect de discutie generos. Si delicat, pentru ca un lucru e sigur: oamenilor inca le e teama de stigmatizare.

In alta ordine de idei, am refuzat o delegatie de doua zile la sarbi. Pur si simplu am zis NU. Eh, am imbatranit si io, chiar n-aveam chef, n-au decat sa maraie…
Atata muzica… nici nu stiu cu ce sa incep, le-as asculta pe toate deodata.
Si ma chinuie o migrena.
Si am uitat sa iau cd-uri.
Si mi-e pofta de capsuni.
Si maine o sa fie o zi luuuunga.
Si as vrea sa dorm vreo trei zile fara oprire.

Am stat cateva minute in fata geamului deschis, in ciuda frigului, si am incercat sa tai cu privirea noaptea rece si indiferenta. Conturul regulat al cladirilor gri de peste zi, umbra unor felinare slabe, geamuri luminate ici-colo, un cer fara stele... Urate sunt noptile de iarna. Poate cand o veni zapada o fi altfel.
Nu gasesc songul potrivit pentru seara asta.
Am mai gasit o explicatie pentru randurile astea risipite aici. De fapt, singura valabila. Dorinta de a fi gasite, acul in carul cu fan, sufletele care se aseamana… close but distant. Da, singurul lucru pe care stiu sa il sper. Restul sperantelor e doar un exercitiu pe care niciodata n-am reusit sa il invat.
Cand iti ghemuiesti tristetile in spatele cuvintelor se cheama ca ai renuntat? Nu… faci doar o pauza, inveti sa mergi din nou. Si iti spui ca nu o sa mai cedezi niciodata tentatiei pentru pocher sentimental. Desi stii bine ca e o minciuna. Dar o spui, ai nevoie sa o spui.
Am gasit songul.
...slowly...
Azi am intrat intr-un supermarket sa iau banalitatile obisnuite si m-am trezit ratacind printre globuri. Sclipiri, culori, reflexii. Veselie zgomotoasa. A mea e mai discreta. Nu cautam ceva anume, nici n-am luat nimic. Poate daca ma converteam in copil…
In 12 noiembrie anul trecut ziceam: Tentatia diminetii de azi, sa fug si sa nu ma mai intorc. Ciudat sau nu, am impresia ca nu sunt prea departe de senzatia din ziua aia. Doar ca e la un an distanta.
Ce frumos miros portocalele… Iarna. Vara imi sunt indiferente.

In sfarsit, in coltul meu de liniste, ferit de discutiile agresive din ultimele zile, de goana continua, de lumea previzibila…
Si am uitat sa-mi iau bilet la Gala blues, efectiv am uitat.
As vrea sa mai diger muzica de azi, dar nu stiu cat rezist, mi se inchid ochii. Desi unele songuri sunt ideale daca le asculti cu pleoapele ingreunate de noapte…
In seara asta, venind spre casa, pentru prima data dupa nu stiu cate zile, am incetinit pasul si am respirat. Era placut, nici frig, nici cald, doar cam difuz, din cauza norilor. Vreme de plimbare. Mi-ar fi placut sa mai fie deschise terasele de vara, sa ma opresc la una si sa zac privind lumea grabita, cu o cafea fierbinte intre palme.
Ma irita incrancenarea celor de la job. Nu stiu sa se destinda, sa iasa din tipare.
Unele acorduri sunt perfecte doar in casti…
Sufletul meu vagabond tanjeste acum dupa zapada, degeaba ii explic ca eu nu iubesc iarna. El reactioneaza mecanic, stie ca se apropie si o asteapta. Si mi-e dor de o placinta cu mere, mirosind a scortisoara. Dulci franturi de amintiri domestice. Memoria poate fi o povara uneori.
Totusi, am sentimentul – nejustificat – ca ceva se va intampla. Ceva frumos. Nu stiu daca vreau sa cred sau nu.
Mai e un pic si dispar crizantemele, n-am avut timp de ele toamna asta. Maine ma duc si cumpar un buchet mare-mare si colorat. Iubesc florile astea, pentru nuantele si pastelurile pe care le aduna in ele.
Mi-am adus aminte, azi am fost la o “chestie” cu niste elevi de liceu (elitele, cica) si erau atat de simpatici! Imi plac cei din generatiile astea, sunt dezinvolti, sinceri, veseli, foarte deschisi… Daca li s-ar acorda ceva mai multa atentie si ceva mai mult credit, ar fi bine.
Iar mi se plimba gandurile in voia lor, dezordonate. Mai bine ma duc la somn.

Unul e prea nesigur pe el si nu are curaj sa ia cine stie ce decizii, motiv pentru care face un milion de schimbari de la o clipa la alta. Celalalt are o siguranta aroganta, adora cinismul, atata timp cat nu e el obiectul lui, iar indaratul privirii ii ghicesti sufletul singur. In cazul lui se potriveste ceea ce spuneam eu mai deunazi: cinismul vine din singuratate. Iar eu sunt prinsa intre ei. Prizonierat consimtit si prea ades obositor. E greu sa lucrezi asa, prea multe orgolii nesincronizate.
Cineva tocmai mi-a dat un add pe mess, cu mesajul refac lista. Nickul imi pare foarte cunoscut, da’ sa dea naiba daca imi amintesc cine e…
Zi lunga va fi si azi. Am furat acum cateva momente doar pentru mine, necesara solitudine.
Ieri era cat pe ce sa dea o masina peste mine, pe o trecere de pietoni, cred ca am magnet pentru accidentele de circulatie.
In magazine e plin-plin cu ornamente de iarna si, instinctiv, cand le vad ma astept la zapada. Dar nu e decat soare cu dinti si ma simt oarecum anacronic. Stupida senzatie. Nu e nici vara, nici iarna, anotimp nehotarat.
Mi-e dor sa ies din oras. Ma sufoca atata ciment, cladirile prafuite, lumea plina de clisee.
Da, sotto-voce azi...

Nu am niciun motiv sa fiu aici mai mult decat altundeva, este ceea ce numim "circumstante", riscul unei derive si al unei maini intinse. In viata nu exista pilot automat. Asa zicea Gary Romain in Clar de femeie si mi-a placut. De fapt, mi-a placut stilul lui, o sa mai caut ceva scris de el. E genul de om care scrie cu o precizie foarte mare. Si nu ma refer la ce anume scrie, ci la felul in care o face. Atat de sigur pe el! Simti chestia asta printre randuri, efectiv o simti… Aceeasi senzatie am avut-o citind unele carti ale lui Fowles, Houellebecq si Bruckner. Totusi, citeam mai devreme ca G. Romain s-a sinucis. Trebuie sa recunosc ca nu i-am inteles niciodata pe sinucigasi. Cel putin pe unii… Cat de obosit trebuie sa fii ca sa recurgi la gestul asta?

Dupa soarele de ieri, iar ploua mocaneste. Preludiu la frigul ce se anunta.
Uitasem: intr-una dintre serile trecute, m-am trezit la usa cu un prieten, cu o cutie maaaare de ciocolata in brate si un la multi ani pe buze. A fost simpatic, ce daca ziua mea fusese cu mai bine de o luna in urma?!
Mda, chiar ploua, vreme de somn, de intimitate lafaita, iar peste mai putin de doua ore trebuie sa ies. Demagogia nu tine cont ca e duminica. Cine a inventat campania electorala, ca oricum nu foloseste la nimic?! Voturile nu se transeaza in urma campaniei… dulce naivitate.

Peste zi e usor, esti inconjurat de lume, de probleme care trebuie rezolvate ACUM, de iluzii colorate care par chiar aproape. Dar seara? Seara totul se indeparteaza, toti se risipesc, lumea dispare, e ca un fel de fade out… Ramane muzica, lumina discreta si amintirile sau inchipuirile, depinde de care colt apuci gandurile. Uneori si astea destul de diluate. Si ochii cauta un punct de sprijin, oricat de fragil, efemera speranta. Cred ca pe undeva, pe drum, mi-a scapat scopul, nu mai stiu ce vreau. Ca si cand iti cade ceva din buzunar, fara sa observi. Doar te trezesti la un moment dat ca nu mai ai acel ceva. Si incerci sa iti dai seama unde putea sa cada… Totul pare sa fie pe drumul cel bun, dar lipseste ceva-ul. Uf, nu stiu de unde a aparut starea asta. Azi.

Si n-am reusit sa ma hotarasc ce carte sa iau. Am ratacit vreo jumatate de ora prin doua librarii, dar am vazut mai multe carti pe care le-as fi vrut. Pe toate nu le pot lua, adica… naiba stie, daca renunt la niste aiureli pe care aveam de gand sa dau banii, cred ca e ok. Dar oricum nu am suficient timp pentru toate deodata si nici nu vreau sa fiu un fel de Cristoiu, care ia carti la kilogram. Ideea e ca as citi ceva in paralel cu alea de istorie, simt nevoia si de altceva, mai putin sec. Doar ca la mine, cand vine vorba de carti, e ca la ziare si reviste: nu pot sa trec pe langa ele fara sa simt impulsul sa iau macar o duzina si sa ma ingrop intre ele, pe jos, cu o cafea alaturi. Sau cu un pahar cu vin, chestie de conjunctura. O luasem acum ceva timp pe aia cu Rusia, dar am abandonat-o, pentru ca e slaba si prost scrisa. Totusi, cred ca maine o sa iau una noua a lui Bruckner, pe care am rasfoit-o si m-a atras. Paria, parca asa ii zice.


Citeam pe undeva jurnalul unei tipe (20 de ani) care se autoamageste ca iubirea s-a terminat odata cu prima deceptie. Nu, nu se termina niciodata. Doar pe moment simti o mare istovire, ai impresia ca ai ajuns la un capat de lume si nu o sa mai gasesti vreodata drumul inapoi. Dar dupa un timp te loveste din nou, pentru ca sufletul se regenereaza, e singura parte din noi care are o extraordinara capacitate de a se reface. Niciodata nu am crezut in povestea aia care zice ca iubesti o singura data in viata. Nu exista asa ceva, pentru ca iubirea are atat de multe nuante…
Tangoul asta (Amor porteno) e perfect acum. Relaxant si senzual, dar nu excesiv. Pur si simplu, atat cat trebuie. Intotdeauna, proportiile fac totul.

In sfarsit, e soare. Si, daca nu ai sti in ce luna suntem si cate grade sunt dincolo de geam, ai putea crede ca e vara…
Azi lungesc un pic dimineata, dulce iluzie a unui timp elastic. Cafea, ziare citite doar in diagonala, un song mai lent, inca nu pot digera ceva alert. Trebuie sa fac cumva sa recuperez din somn, cred ca am cearcane pana la buric. Iar unii s-au gandit ca n-o sa fiu fericita daca nu imi ocupa si ziua de maine. E sambata, desteptilor, singura mea zi libera!
Stii momentele alea cand, din diverse motive (un song, un zambet, o privire, un cuvant, o senzatie), te identifici cu altcineva si, din senin, iti vine sa ii sari de gat, sa il imbratisezi, sa razi cu pofta? Da, e iubirea aia de cinci minute, fericire de cinci minute, poti sa ii zici cum vrei. Mi-am amintit de asta ascultand un song primit aseara…
Lumina clipeste lenes prin geamurile mele dezgolite. In clipa asta mi le doresc mai mari, cat mai mari, sa pot aduna in ele rezerva de senin pentru zilele difuze de iarna care o sa vina. Si as vrea sa nu imi impiedic privirea in blocurile urate de vizavi. Cred ca au fost gandite de arhitecti lipsiti de imaginatie, care au trait intr-o lume alb-negru. Iar asta e o combinatie relaxanta doar cand esti prea agresat de nuantele tari. In rest, are o monotonie apasatoare, ca o fire liniara, care nu te surprinde cu nimic…
Arunc cate o privire fugara la ceasul din dreapta si vad cum minutele fug pe langa mine, iar in curand expira si clipa mea de liniste. Inapoi printre oameni grabiti, masini nervoase, discutii contradictorii, lucruri spuse pe jumatate, nerabdare, sedinte, automate de cafea incapatanate, orgolii care se ciocnesc, glume insipide, calculatoare obosite, injuraturi printre dinti, iluzia ca faci ceva util…

Ce zile zalude... Si mai sunt cateva la fel.
Nu suport aproape niciun song azi, vreau ceva nou si nu am timp sa caut...
Vad ca e la moda sa faci pe durul, sa iti fie rusine ca citesti si ca asculti altceva decat se da la MTV, sa te imbraci in haine urate si scumpe, sa te jenezi sa pronunti cuvantul dragoste, sa faci pe dobitocul doar de dragul de a te inrola in nu-stiu-ce turma, sa spui ca nu mergi la vot, sa mananci "cereale", sa iti obligi copilul sa faca pian-inot-dans-tenis-germana-calarie, sa vorbesti mult si cu emfaza, sa...
Sunt obosita.
Mi-a ramas gandul la o carte pe care am vazut-o azi, cand am evadat cu cafeaua pe strada, sa imi aerisesc mintea, si imi pare rau ca nu am luat-o. Maine.

Scurt moment de respiro. Doua guri de cafea, cateva randuri, doua-trei songuri, apoi inapoi la nebunie.
Uf, maine o sa ma ia dracu' acolo, tocmai am aflat: 54 de puncte pe ordinea de zi. Mrrrrrrr!

Ploua. Sinistru peisaj. Si ma irita oamenii la fel de gri ca ploaia asta. Or fi toti pesimisti? Mi-am adus aminte ce zicea H despre pesimisti: ca ei joaca sah cu nefericirea. Dap.
Gata, am ajuns la zat, am si inghitit din el, acum sunt ca o planta din aia de ghiveci.

In sfarsit, migrena cedeaza. Cafea. Casti. Play. Desafinado, pentru ca din nou nu sufar engleza, iar ritmul ei e perfect acum. Asta e momentul care se prelungeste…
Am ochii obositi, as vrea sa mai dorm si nu pot. Si tre’ sa termin ceva pana luni seara, dar mi-e lene lene leneeeeee! Acu’ as citi, as casca ochii pe geam (ma rog, e un fel de a spune, ca nu e chiar un peisaj care sa te fure) sau la un film, adica as face orice altceva. Sfanta fofilare. Mdea…

Prima victorie. Sper sa nu fie si ultima… Nu stiu daca sa ma bucur deocamdata, pentru ca, per ansamblu, lucrurile sunt complicate. Si nu sunt sigura ca imi doresc sa fac prea multi purici aici. Partea proasta e ca investesc prea multa energie in povestea asta si nu mai am destul timp pentru lucrurile pe care imi doresc sa le fac.
Nu reusesc sa ajung nici la Pink Martini.

Pauza. Intuneric spart de muzica. Scantei de sunete care lumineaza sporadic gandurile obosite.
Cred ca trebuie sa fie deconectant sa canti la un instrument, oricare ar fi el. Poti uita de ce e in jur, de nebunia de peste zi…
Nu-mi plac serile de toamna-iarna aici, pentru ca nu ma pot plimba, prea multe strazi inguste si intunecate. Si pustii, cu exceptia weekendului. Imi lipsesc luminile haotice, multimea in care ma pot pierde, sa fiu doar un anonim care isi plimba cuvintele, cu mainile infundate in buzunare.
Si trebuie sa fac ceva cu geamurile astea dezgolite, de atatea luni aman… Parca vara nu m-a deranjat atat de tare, dar acum simt iar nevoia de intimitate, de spatiu protejat de priviri si in care intunericul sa nu dea buzna, sa nu izbeasca.
Una peste alta, cel putin va fi un final de an linistit. In sensul ca nu va mai trebui sa bantui pe nicaieri. Macar o sa pot termina. Sper sa ma tin de cuvant si sa respect termenul limita pe care mi l-am impus. Ar fi singura satisfactie pe anul asta.
Vroiam sa scriu despre ceva anume cand am intrat aici, dar apoi mi-am dat seama ca n-am starea necesara. Si cred ca am inteles de ce uneori simt nevoia sa vorbesc despre ale mele, sa imi insir pe jos gandurile puse in cuvinte. Pentru ca am obosit sa tot scriu despre altii si pentru altii. In plus, de cele mai multe ori e un exercitiu atat de inutil… Si cand, instinctiv, simt asta, ma asez pe un imaginar covor pufos si incep sa desir vorbele, una dupa alta, fara un scop anume, fara nimic planificat. Necesara relaxare a sufletului, prea ades sufocat de atata previzibil.
As manca o cioco. Cu alune din alea nesimtit de mari.
Mda, mi se inchid ochii.
Noapte buna, lume.

M-am saturat de prosti.

Longing for a song...

Daca ma mai gandesc mult la povestea aia cu mutatul in Caraibe, chiar o sa incep sa iau gandul asta in serios. In fond, tot nu-mi gasesc eu locul si ratacesc de ici-colo, asa ca… de ce nu? Si daca vreodata o fi sa imi iasa ce vreau sa fac, se poate face de oriunde, nu e conditionat de un anumit loc. Eh, zic si eu.
Ieri am vazut prin Kaufland ornamente pentru pomul de iarna, mosi din ciocolata… e abia octombrie, comercianti de iluzii ce sunteti! Se duce naibii tot farmecul. Cu fiecare an, genul asta de marfa apare pe rafturi tot mai devreme, cineva isi doreste mereu sa fie primul. O goana stupida dupa intaietate. Bine, e drept ca la fel de rapid se gasesc si amatori pentru ea. Deja se ingramadeau sa frunzareasca beteala, studiau globurile, aruncau in cos ornamente de ciocolata. Unde va grabiti, oameni buni?!
Pana la urma, lumea asta cred ca o sa fie strivita de propria graba. Oamenii nu mai au rabdare pentru nimic, vor totul acum, instant, nu asteapta, nu privesc in jur, nu se mai uita unii la altii… Pana si de timpul liber fug, fac tot posibilul sa il umple cu ceva, cu orice, doar sa nu se relaxeze. Au devenit prizonieri ai vitezei, ai ceasului, ai concurentei stupide care nu ii duce nicaieri, doar le da falsa impresie ca asa sunt deosebiti, ca ies din rand. Cand, de fapt, nu face decat sa ii alinieze la turma de care isi inchipuie ca fug. Disperare, asta cred ca e cuvantul care ii caracterizeaza cel mai bine.
Nu, nu m-a apucat filosofeala duminica dimineata, doar ca, din cand in cand, imi place sa ma opresc la margine de lume si sa fiu simplu spectator. Ai fi uimit sa vezi cate detalii iti scapa cand esti in mijlocul lor si nu poti avea o privire de ansamblu. O vreme uitasem si eu cat de relaxant poate fi sa stai uneori si sa iti tragi sufletul, sa iti oferi luxul de a privi pe cineva in ochi, sa treci dincolo de aparentele afisate ostentativ, sa razi cu pofta, sa nu ii tratezi pe cei din jur ca pe niste roboti. Mi-am recapatat obiceiul asta dupa accident, in alea cateva luni cand abia am mai putut sa merg si am fost nevoita sa incetinesc. Nu vreau sa spun ca dupa afurisitul ala de accident am avut nu stiu ce revelatie asupra vietii, nici vorba, nu cad in misticisme din astea. Spun doar ca, fortata de imprejurari, am revenit la vechi obiceiuri pe care, din diverse motive, le abandonasem si care imi plac.
Si iar ploua, iar e frig, iar e un cer gri si trebuie sa merg la lucru de la patru. Auzi, duminica, de la patru! Cine a mai vazut asa ceva? Am zis eu ca astia au vreun mecanism inversat pe undeva prin capete. De fapt, la cate am vazut in ultimele zile, nu prea ma mai mira nimic. Totusi, la ora aia as fi vrut sa zac intre perne, cu o carte.

Eh…
Cafea.
Casti.
Play.

Imi plac(e) crizantemele, felinarele stradale, sa ma plimb duminica prin Bucurestiul pustiu, pianul lui Peter Cincotti, mirosul castanelor coapte, cafeaua cu Cointreau, ironia, sa miros tigarile, unghiile rosii, sa merg cu masina si sa tac, tonurile pastel, sa umblu desculta pe parchet, pijamalele din bumbac, sa nu ma zoreasca nimeni cand imi beau cafeaua, pozele alb-negru, vocile usor ragusite, sobele din teracota, rochiile vaporoase, aroma de vanilie, cinicii, sa nu depind de cineva, lumina blanda de toamna, Cismigiul, franceza si italiana, intrebarile "prostesti" ale copiilor, sa cumpar multe ziare si reviste, sa iau legume si fructe din piata, sa vorbesc cu batranul hatru de la chioscul din colt, ploile de vara, sa fac rebus direct cu pixul, zambetul copilaresc al lui Garou, amandinele, Hanul lui Manuc, anii '30 si '50, sa-mi enervez sefii cand isi iau rolul prea in serios, tricourile barbatesti, mirosul de gardenii…

Azi se fac 6 ani. Da, 6 ani ar fi implinit azi… Si e prima zi de 18 octombrie, din astia 6 ani, in care pot vorbi despre asta fara sa ma intreb de ce, fara sa caut explicatii, fara frica, fara furie. Doar lacrimi. Pentru ca timpul nu vindeca orice durere, desi unora le place sa creada ca e asa.
Si am reusit asta singura, fara ajutorul nimanui, desi a fost cineva care mi-a spus ca peste asta nu se trece singur. Era doar santaj emotional. Uite ca se poate.
De fapt, cred ca nu stiu sa urasc… Daca as fi stiut, as fi continuat pana in panzele albe si nu i-as fi lasat in pace pe cei doi dobitoci care inca isi spun medici. Probabil ca toate se intampla cu un rost, asa ca, ajunga zilei durerea ei...

Ziceam mai deunazi ca mi-e dor? De H? Ei bine, as zice ca in clipa asta sunt happy. Oarecum. La naiba, da, sunt. Desi n-as vrea.
Uneori cred ca sunt cretina.

O zi oricat de fada poate fi "colorata" cu muzica. Eventual si cu o cafea. La urma urmei, voluptatea sunetului e cea care te recompune. La fel si cea a dansului... E un exercitiu care nici macar nu cere efort, trebuie doar sa stii sa renunti la balast.
Cand realizezi ca esti inconjurat de sabloane din care lumea nu vrea sa iasa ce faci? Ai doua optiuni: fie faci ca ea, fie faci ca tine, cu riscul sa fii privit ciudat. Ambele au avantaje si dezavantaje. Totusi, de ce sa iti doresti sa fii ca o copie xerox?
Da, tot mai multe zile in care imi vine sa imi vand sufletul pe o intamplare fericita. Dar, cum am mai intrebat, cine sa cumpere suflete?
Sunt seri in care cuvintele se amesteca haotic, incearca sa reconstituie ceva, nici ele nu stiu ce. Uneori le iese, alteori nu. Azi cred ca e nu. Cica paginile albe suporta orice, asa ca…
Din cand in cand, cu regularitate sau nu, vine un moment in care simti nevoia sa calci dincolo de limita, sa pasesti afara din cerc. Si poate revii in acelasi cerc sau poate iti creezi altul, apoi altul si tot asa. Ideea e sa cedezi impulsului si sa iesi din el atunci cand crezi ca totul e prea rotund si monoton. Asa iti desenezi viitoarele amintiri…
ma solitude blanche
"Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist." Cine zicea asta? Cred ca Paler, nu mai sunt sigura. Mda.
O sa imi fie dor de noptile de vara. Alea de iarna sunt sticloase, felii de frig in care visele ingheata.
Vezi, principiul bulgarelui de zapada functioneaza si la vorbe, la ganduri, la dor… Si iar ma gandesc ca as fuma. De fapt, mi-e foame.
Intr-o zi o sa incerc sa nu ma uit la ceas. Deloc. Intr-o sambata, ca e singura zi libera. Nu stiu prea bine de ce. Cred ca ar fi un soi de antrenament pentru "nu privi in urma". Vorbesc prostii.
Da’ chiar mi-e foame ! O fi dimineata? Nu e, cred ca m-am dereglat de la pastilele alea rosii de gat.
la chance est un train qui passe...

Butonam aseara telecomanda, incercand sa uit de afurisita asta de viroza si cautand ceva care sa ma adoarma, si am dat de Prison Break. In general, nu ma uit la seriale, pentru ca nu am rabdare (nici macar la asa-zisele comedii, pt ca prostii aia care rad in fundal fac sa se duca naibii orice poanta), dar cand vreau sa grabesc somnul, caut cate unul. Si functioneaza de fiecare data.
Vazand scenele alea din inchisoare, mi-am amintit de prima mea vizita intr-un penitenciar. Era pe vremea cand inca imi inchipuiam ca lumea poate fi schimbata, ca ziarele pot face si altceva decat sa serveasca scopurilor unora sau altora, iar acum probabil ca n-as mai fi atat de impresionata. Totusi, senzatia aia stupida ca esti intr-o cusca cu niste animale cred ca ar ramane. Asa am simtit atunci… Atata primitivism latent avem in noi! Intr-o inchisoare se vede cel mai bine. Inca pot sa rememorez fetele unora, privirile alea de animal haituit si la panda, exclamatiile si comentariile scarboase. In sala in care am ajuns intr-un final erau “intelectualii”, cei care scriau poezii si invatau diverse aiureli. Eram cu un fotograf, iar unul dintre ei a fost din doi pasi langa mine, zicand ca vrea sa facem o poza impreuna. Acum rad, dar atunci cred ca am inghetat, nici n-am realizat cand s-a miscat, iar gardianul l-a dus repede la loc. N-avea niciun fel de intentie rea, dar recunosc ca atmosfera aia ma facea sa fiu destul de incordata.
Am fost si in capela lor, cand unul dintre detinuti, un arab, a fost crestinat si botezat. Ioan. Nu stiai daca sa razi sau sa iti fie mila de ei, era un spectacol trist, oricum.
Mda… e o lume ciudata cea care ajunge dupa gratii si in niciun caz n-as putea sa lucrez in mijlocul ei. La fel cum n-as putea fi medic, sa fiu zilnic inconjurata de oameni bolnavi… Probabil suna egoist ce spun, dar asta simt.

In fine, inapoi la prezent. Nu stiu de ce mi-am inchipuit ca o sa pot schimba oleaca lucrurile pe aici, ca deocamdata merge foarte greu. Astia sunt ancorati undeva inapoi in timp, au idei putine si fixe…
Abia astept sa evadez un pic, da’ acum nu stiu cand o sa pot, ca m-am bagat in hora si tre’ sa joc.
Cand am terminat cafeaua? Ar mai merge una.

Mi-a placut foarte mult ce spunea cineva odata, la discutia despre jazz, ca e placut sa asculti ceva live, in semiintuneric, in timp ce savurezi o cafea si o tigara. Asa e…
Uite, intr-o seara, pune-ti in fata o cafea aburinda, aprinde o tigara, redu lumina la minimum si destinde-te in timp ce asculti asta: http://www.divshare.com/download/1696677-2b5.
Nu e siropos, nu e enervant de galagios, pur si simplu iti aluneca printre simturi. Pe mine ma relaxeaza intotdeauna. Ideal ar fi pe un balcon deschis (le urasc pe astea inchise, sunt ca niste custi suspendate) sau pe o terasa, ca sa ai in fata intunericul pigmentat cu sclipirile alea mici-mici numite stele. Of, deja nu prea se mai poate sta pe balcon si tare mult e pana la primavara… Urasc frigul, urasc frigul, de un milion de ori urasc frigul!
Am de lucru, dar nu ma pot desprinde din starea asta de usor abandon si sa ma apuc de treaba. Stare data nu de vreo inchipuire placuta, ci de raceala care a pus stapanire pe mine de ieri si care nu m-a lasat sa pun geana pe geana mai deloc azi noapte. Mi-am infundat urechile cu muzica, aproape am terminat cafeaua si astept. Nu stiu exact ce.
Am auzit o chestie simpatica intr-un film, anume cum ca oamenii sunt impartiti in doua categorii: cei care stiu foarte bine ce vor si isi gasesc usor drumul si cei care doar fug de ceea ce nu le place, asa ca drumul ii gaseste pe ei. In mod sigur, eu fac parte din a doua categorie.
Mda.
Mi-e dor de Hash si de Fumandul lui… Close but distant, un cerc din care nu reusesc sa gasesc o portita de iesire si in care o sa ma mai invart mult timp de acum inainte.

Ma irita povestea asta cu dat titluri la fiecare insemnare, ma face sa ma simt ca la job. Plus ca imi pare cretin, asa ca o sa renunt la ea si o sa las lucrurile sa curga.

Cum sa faci o treaba doar pe jumatate

Revin un pic la cafenele. Nu inteleg de ce patronii cafenelelor de la noi nu incearca sa creeze o atmosfera specifica, particulara chiar. Ce vreau sa spun? Nu, nu ma refer la decoruri, care de multe ori sunt interesante, inedite chiar, idei misto. Nu. Vorbesc despre muzica. O sa dau un exemplu, ca sa fie mai usor. Una dintre cafenelele de aici, chiar din buricul targului, se cheama Lounge si are un interior pe masura. Pana aici, foarte fain. Pe mine, numele ala m-a atras de cum l-am vazut, mi-am zis: yeaah, in sfarsit, ceva pe gustul meu! Pana am intrat si m-a izbit muzica. Efectiv m-a izbit, pentru ca urla din toti decibelii (asta e tipic la noi, o sa revin mai incolo) si nici nu era ceva care sa aiba legatura cu numele de pe firmament. Era un amestec nefericit de Europe, Enrique Iglesias, Metallica, DJ Project (astia fiind romani, pentru fericitii care nu stiu), inca ceva latino, da’ latino din ala de discoteca europeana, nu latino adevarat, nu mai retin exact ce anume, plus alte nimicuri din anii ’80 sau contemporane. Ca sa nu mai spun ca localul face parte din nu stiu ce lant austriac. Ma intreb daca vreunul dintre aia care lucreaza acolo stie ce inseamna lounge.
Ei, asta e doar un exemplu, dar cam prin toate am vazut acelasi lucru si ma intreb: chiar asa greu o fi sa duci un proiect pana la capat? Adica, daca ai gandit interiorul intr-un anumit stil, de ce nu alegi si muzica la fel? Chiar nu inteleg…

Ziceam de nivelul sonor la care e in general muzica. Asta e inca un lucru de care sufera ai nostri: confunda cafeneaua, restaurantul, magazinul… cu discotecile (ma rog, cluburile, ca asa le zice acum). Oriunde te-ai duce, tre’ sa iti pui la incercare corzile vocale, ca sa te intelegi cu cel de la masa, pentru ca urla muzica de zici ca tre’ sa auda si aia din Patagonia. Si, nu stiu dupa ce principiu, cu cat se apropie seara, cu atat e mai tare. Nu stiu de ce isi inchipuie unii ca auzul devine mai slab seara/noaptea. Nu, domnilor, ala care necesita oarece eforturi noaptea e alt simt: vazul. Ideea e ca la fel se intampla si daca mergi intr-un magazin de electronice, de exemplu. Urla televizoarele alea, insirate pe acolo, de preferinta puse pe un post romanesc de muzica, de nu mai intelegi nimic. Iar peste astea, de undeva din vreun sistem de boxe, rasuna si mai tare oarece muzica, pe care sa se poata batzai aia care se flutura prin magazin, de obicei pe la alt sector decat ala unde au treaba.

Revenind la localuri, la singurul de aici numit Jazz-nu-stiu-cum se asculta orice altceva in afara de jazz. Ultima data cand am fost acolo l-au gazduit pe Tamango si pe confratii lui colorati. Iar in weekendul asta mi se pare ca e ceva trance. Nu e vorba, au si un pian (candva, zic unii, chiar se canta live acolo), da’ e inghesuit intr-un colt la intrare, face doar parte din decor si, avand in vedere ca e mereu o lumina ca de lumanari, nici nu il observi.

Eh, las’ ca o sa castig la loto si o sa imi deschid eu o cafenea asa cum vreau. Bine, daca nu uit sa si joc.

Ploaie de ganduri dezordonate

Ploua. Mocaneste. Vreme numai buna sa iti acoperi urechile cu niste casti, sa dai drumul la muzica si sa te afunzi in ce ai de facut.
Nu suport engleza azi si aleg la intamplare spaniola, oricat de telenovelistic suna. Sunt zile in care ma irita atata engleza, tendinta asta de uniformizare cu orice pret ma scoate din sarite.
Si trebuie sa dau niste telefoane, iar previzibilitatea discutiilor ma face sa le aman…
Ieri am luat parte la o conversatie care m-a facut sa inteleg, o data in plus, ca nu are rost sa incerci sa schimbi convingerile oamenilor. Trebuie lasati sa dea singuri cu capul de pragul de sus, asta e singura modalitate prin care vor intelege ca nu vrei sa le impui un punct de vedere, ci ca realitatea e mai mult gri decat alba sau neagra.
Mi-e lene sa pun de inca o cafea, iar vremea asta mohorata ma trage la somn. Undeva, intr-un colt al mintii, imi staruie o imagine cu o plaja pustie, spre seara, departe de lumea dezlantuita… Eh, intr-o alta viata oi fi fost nisip de plaja (nu de la Marea Nordului, huh!), ca prea urasc frigul si tanjesc dupa caldura. Chiar, stiu sigur ca am citit candva Departe de lumea dezlantuita, a lui Thomas Hardy, da’ zau daca in clipa asta imi amintesc ceva din ea… Cred ca s-a facut si film. Mda, in momentul asta chiar ma simt departe de lumea dezlantuita, dar nu ma pot hotari daca e bine sau e rau. E bine pentru ca imi pot fura clipa de liniste si e rau ca nu e locul potrivit.
In fine, ma duc sa dau telefoanele alea si sa ma pregateasc sufleteste de inca o discutie sterila cu unul dintre sefii de aici. Nu stiu cum rezista asta in birou cu celalalt si invers: un papa-lapte si un cinic, intr-un spatiu de 3/3. Tre’ sa fie un chin. Pentru amandoi. Iar daca mai aud azi discutii care includ cuvantul “mitici” cred ca o sa am ceva de spus. Si nu o sa le placa. Da’ asta e, ori la bal, ori la spital.

Ce titlu, dom'le, ce titlu?

Ii las pe astia sa se desfasoare cateva zile, sa vad pana unde merge prostia unora, dupa care o sa am o discutie serioasa cu ei, ca asa nu merge... O fi distractiv sa ii urmaresti pe unii cum isi inchipuie ca sunt altceva decat in realitate, da' cred ca ma pot distra si altfel si cu un consum de nervi care sa tinda spre zero.

Maine. Maine?

Am mai spus ca imi plac site-urile de job-uri? Nu conteaza. Imi plac! Pentru ca au simtul umorului, alt simt cred ca n-au...
Altfel nu pot sa imi explic cum azi, de exemplu, mi-au trimis o oferta pentru un video chat. (Uf, de ce nu au astia smilies???) N-ar fi o problema, nu am nimic impotriva video-chat-urilor, dar ma tot chinui sa imi dau seama care parte din CV-ul meu i-a gadilat, de mi-au trimis-o, si nu reusesc.
Ete cum suna:

Descrierea postului:Angajam fete/baieti/cupluri pentru video chat acasa.Totul este foarte simplu si foarte profitabil.Poti castiga lunar intre 350-1000$.Salariul il veti primi pe cardul VISA pe care vi-l vom trimite.Iar daca te dedici numai acestui lucru (adica in jur de 6-7ore pe zi) poti ajunge la castiguri de pana la 2500 $.Nu ai nevoie decat de conexiune la internet si o camera web.Utilizatorii din Romania nu va vor putea vedea,daca doriti acest lucru.De orice ajutor veti avea nevoie,noi vi-l vom oferi.Pentru inscriere vi se vor opri 35$ din primul salariu,pentru cardul VISA pe care vi-l vom trimite prin posta,de pe care va veti putea scoate salariul imediat ce l`ati primit.Contactati-ne la video.chating@yahoo.com sau pe messenger pe ID: video.chating.Succes!


Mmhhhmm, n-am camera web, ca nu i-am gasit utilitatea pana acum, da' uite ca m-au luminat astia!
Of, Doamne, chiar nu gasisem nimic de care sa rad cu pofta azi.
Well, tot ma gandeam nu cu mult timp in urma sa ma reprofilez, vad ca astia au idei mai revolutionare decat ale mele.
Da, sunt aia de la MyJob, care mi-au mai trimis odata un mail cum ca nu stiu ce firma cu nume chinezesc mi-a vizualizat CV-ul si zau daca eu l-am trimis la vreun chinez!
Cel putin aia de la ejobs sunt mai decenti, ei ma tot bombardeaza cu oferte de programatori. Nici asta n-o inteleg, pentru ca nici vorba sa fi povestit in CV cum m-am apucat eu, de plictiseala, sa invat HTML de una singura, la vremea cand HTML-ul era deja depasit. Oricum n-am ajuns prea departe, m-am trezit la timp, inainte sa imbatranesc scriind ca o maimuta codurile alea. Asa ca, repet, nu stiu ce anume ii face pe astia sa inteleaga altceva decat am scris eu acolo.

Mda, la urma urmei, poate ca ar fi o idee mai buna video-chat-ul ala, ca oricum maine (maine e luni, nu?) mai fac un mare pas inapoi (profesional vorbind), un pas asa… pret de vreo 8-10 ani. Si il fac cat se poate de constienta si nesilita de nimeni. Ma rog, silita doar de imprejurari, in care tot singura m-am bagat. Si nici macar nu asta e partea cea mai rea. Cel mai rau e ca nu sunt sigura de ce o fac…
Eh, om vedea ce iese.

De ce nu stim sa spunem nu?

Sambata dimineata, unele cafenele sunt relaxante. Nu tu aglomeratie, nu tu muzica tare, nu tu discutii urlate… Liniste, muzica in surdina, barmani inca prea somnorosi ca sa fie nesuferiti, doar 2-3 clienti discreti. Si cafea. Fierbinte, usor amara. Ce poti sa iti doresti mai mult? Poate un pic de soare, ca e o vreme bosumflata.
Nu, nu m-am trezit cu noaptea in cap cu scopul de a-mi bea cafeaua in city, ci am fost nevoita sa fiu la 9 la un soi de inaugurare. N-am apucat sa o beau acasa, asa ca la intoarcere (pe la 10) m-am oprit intr-o cafenea cocheta.
Acu’, gandindu-ma la evenimentul de dimineata, ma intreb cate generatii trebuie sa se schimbe in invatamantul nostru ca sa scapam de dinozaurii care inca se mai joaca de-a profesorii. Problema in sine nu e ca sunt dinozauri, ci ca au o mentalitate rigida, o gandire limitata la niste stereotipuri anacronice deja. Si mai rau e ca nu isi dau seama de asta, ci sunt convinsi ca ei fac o treaba minunata, care merita din plin aplauze. E drept, mare parte din vina o are si “auditoriul”.
Ma uitam azi prin sala aia plina ochi la multimea care il asculta pe cretinul pus pe discursuri din fata ei si nu intelegeam de ce nimeni nu reactioneaza. Asta e o chestie care continua sa ma uimeasca la noi: lipsa de reactie. Dupa 17 ani, tot nu stim sa reactionam, nu suntem in stare sa spunem stop, nu reusim sa articulam un refuz atunci cand se impune. Si erau oameni de toate felurile acolo: tineri, mai putin tineri, dezinvolti, rigizi, plictisiti, energici, simpli, sofisticati… O diversitate redusa la tacere prin mentalitate, prin incapacitatea de a se exprima.
Am suportat aproape o ora atmosfera aia de film rusesc, pigmentata cu diapozitive, cu discursuri penibile, cu Bach si Enescu in fundal, dupa care am plecat. Pur si simplu n-am mai rezistat. Cand am ajuns in strada, m-am simtit ca trezita dintr-un vis. Brrrrrr!

In afara de amintita lipsa de reactie, nu ma mai mira nimic. Acum cateva zile, de exemplu, am aflat cum poti sa ajungi sa predai la universitatea de stat de aici. Cu o zi inainte de inceperea anului universitar, constata unii ca au niste ore de franceza si engleza descoperite si pana a doua zi cica tre’ completate statele de plata. (N-am prea inteles mecanismul, da’ am asistat la discutia telefonica prin care s-a perfectat povestea.) Asadar, pui mana pe telefon si iti suni cunostintele studente sau proaspete absolvente de Litere si le intrebi daca nu vor sau daca nu stiu pe cineva care ar vrea niste ore “la Vest”. Alea, la randul lor, suna pe altele, ca ele sunt prea ocupate cu meditatiile in particular, care sunt mai profitabile, si nu le intereseaza catedra. Intr-un final, una da semne ca ar vrea, da’ nu e hotarata, ca ar inseamna sa se trezeasca dimineata, sa aiba program fix… greu, foarte greu. Totusi, i se iau datele de contact, telefonul fara fir face cale intoarsa pana la sefa de catedra sau cum s-o numi persoana care l-a initiat si i se spune ca e posibil sa fie cineva dornic, dar o sa se decida abia a doua zi. Aia intra in fibrilatii, ca a doua zi e tarziu, ea trebuie sa completeze hartiile “in seara asta”! Adica nu vrea nici sa o vada pe fiinta aia inainte, nici pe ea nici CV-ul ei, nimic. Dintr-un impuls probabil ancestral, mi-am facut cruce in gand, am zambit tamp si nu i-am mai zis nimic tipei care a intermediat toata treaba si care intamplator mi-e amica, pentru ca deja am vazut de prea multe ori cum reactioneaza localnicii cand ii critici.
Mai stiu cum se fac unele dictionare pe aici, cum ajung unii sa isi vada numele pe diverse “lucrari de specialitate” si multe altele. Intrebarea mea e pana unde se va merge si ce anume va declansa spargerea bubei. Ca odata si odata tot trebuie sa se intample.

Mda, back to real world. Nu de alta, da' uneori e de-a dreptul fascinanta.

Si iar mi-a intrat in cap Rapsodia romana si nu mai reusesc sa scap de ea.

Pentru ca...

In niciun caz asta nu va fi un blog. Adica nu unul din alea cu o tematica anume, pentru ca nu am talent sa fac pe profesorul. Asta, in cazul in care as admite ca ma pricep cu adevarat la ceva.
Nu va fi nici un jurnal clasic, pentru simplul fapt ca nu sunt suficient de disciplinata ca sa fac insemnari zilnice si ordonate despre toate banalitatile care mi se intampla.
Daca stau sa ma gandesc bine (da, stiu, Hash nu suporta expresia asta), habar n-am de ce incep sa scriu aici. Probabil pentru ca in vechiul “jurnal” de pe forum nu mai pot scrie. Da, nu mai pot, pur si simplu acolo nu mai pot. Dar simt nevoia, totusi, ca uneori sa aberez in scris, sa ma plang in scris, sa rad in scris… Fara regulile pe care o chestie serioasa le-ar impune, fara ingradiri si fara sa imi pese ca cineva ma judeca pentru ce spun.

De fapt, cand am intrat ma batea gandul sa scriu ceva despre cafenele. Un soi de istorie a cafenelelor. Dar m-a pus dracu’ sa dau o cautare pe google si sa vad ca si in cazul asta e plin netul de materiale copiate de ici-colo, aceleasi tampenii luate cu copy/paste, eventual “imbunatatite” cate un pic. Asa ca am renuntat, imi displace sa ma inrolez in vreo turma. Poate intr-o buna zi o sa ma razgandesc si o sa revin asupra intentiei, daca gasesc ceva care sa ma convinga. Sau daca imi vine vreo idee buna, capitol la care sunt cam restantiera in ultima vreme.

Incerc sa imi dau seama care cafenea mi-a placut cel mai mult pana acum. Si de ce. Oscilez intre una cu specific egiptean din Pasajul Villacrosse, din Bucuresti, si una din Satu Mare, care e mai degraba un pub. Ma rog, atat cat poate fi un pub pub in Ro. Numai ca oricat incerc sa fac abstractie de amintirile care ma leaga de cele doua locatii si sa le apreciez doar pentru cafea si atmosfera, nu pot. Da, faimosul balast al amintirilor.

N-am niciun film de vazut, nicio carte care sa ma prinda, nici chef de traducerile cretine la care m-am inhamat. Discutiile asa-zis politice de la teve ma plictisesc, aceeasi tema reluata din n unghiuri, spusa de n indivizi, unul mai fad ca altul. Macar campaniile electorale sunt amuzante.
Asta e, in realitate, explicatia pentru ca pierd vremea scriind aici banalitati. Intr-un fel, e si asta un exercitiu de conversatie. Cu tine. Adica cu mine. Desi, povestea asta cu scrisul la vedere nu face decat sa imi confirme nevoia de public. Nu a mea, a nostra a oamenilor, in general. Avem nevoie sa fim auziti, cititi, nu neaparat aplaudati, ci vazuti, sa avem chiar si doar impresia ca nu suntem singuri. Cum spunea cineva, vrem sa apartinem. Intr-un fel sau altul. Mda, asa e…

Sa dorm! Asta ar fi cel mai util lucru pe care il pot face. Vine el si somnul, scrisul asta haotic e ca un somnifer.

Rasfoiam cartea pe care am luat-o pentru A, dupa ce doua zile mi-am batut capul cu asta. Nu stiu sa aleg cadouri, ma enerveaza sa caut idei pentru cadouri… Daca nu cunosti omul suficient, poate iesi ceva foarte stupid. In fine, ma uitam prin cartea aia (care, intre noi fie vorba, e o tampenie) si am gasit o definitie simpatica a plasei: o colectie de gauri, legate una de alta cu sfoara. Pe cuvant ca e o imagine simpatica. Brusc, poti vedea altfel banala plasa.

Gata, ajunge pentru azi! Shut down si la orizontala, ca si la somn am restante.