Ufff, s-a aşezat praful de când n-am mai intrat aici...
Ce-am mai făcut între timp? Am închis nişte uşi, am deschis altele, învăţ iar să visez, mă împac greu cu unele lucruri, refac şi mai greu altele, o să revin şi aici încet-încet, iar până una-alta sunt mai mult spectator, în general vorbind.
Adevărul e că aveam nevoie de o pauză, din toate punctele de vedere.
Şi în clipa asta mă bucur mult că am reuşit să dau de M, care o să aibă un bebe, şi pe care abia aştept să o văd!
N-am uitat de Portugal, ajung şi la povestea despre ea, zilele următoare. Toate pe rând. La urma-urmei, e ca şi când ai învăţa iar să mergi...

Încă nu am timp să vorbesc mai multe despre Portugalia, dar las câteva imagini...

Ultima vreme a cam fost un tur de forţă. Dar mai e un pic şi se liniştesc apele.

Am şi uitat cum e să stai liniştit şi să scrii ce îţi trece prin cap...

Athenee Palace

În holul de la Athenee Palace, vechea Europă de după războiul mondial, cât şi Europa Noii Ordini, îşi jucau rolurile în această dramă. Cadrul era epic, căci în ultimii douăzeci şi cinci de ani acest hol a fost forumul Balcanilor. Aici secretele de alcov, secretele Curţii, secretele diplomatice erau şoptite în urechi care, în chip miraculos, se transformau în tot atâtea microfoane. Aici se făceau şi se desfăceau jocurile; aici se inventau poveşti care se răspândeau apoi ca o epidemie; aici toate tainele ascunse în sipetele Balcanilor erau scoase la lumină şi luate în derâdere, iar bârfele defăimau onoarea fiecărui politician şi virtutea fiecărei femei. Nimeni nu se sinchisea, nici măcar victimele.
(...)
Din când în când, Franz von Papen, ambasadorul lui Hitler la Ankara, surâzător şi optimist, se oprea să se odihnească în holul de la Athenee Palace, în drum spre Berchtesgaden sau înapoindu-se acolo. Afabilul Dr. Clodius, oracolul economic al lui Hitler, venea aici să-şi tragă sufletul după nesfârşitele discuţii cu generalul Antonescu. Baldur von Schirach, Gauleiterul Vienei, poposea aici ca să-şi vină în fire după repetatele înhumări ale lui Codreanu. Chiar şi doamna Himmler, soţia şefului Gestapo-ului, care semăna cu ziarista Elsa Maxwell, venea aici şi consuma porţii enorme de frişcă.
(...)
Aici, în holul de la Athenne Palace, în care trecutul Europei îşi trăia ultimele clipe, naziştii, asemeni lui Landru care plângea peste cadavrele iubitelor ucise de el, se complăceau într-una din cele mai rafinate plăceri ale omului – dulcea părere de rău pentru ce a distrus.

Iar la sfîrşitul lui noiembrie 1940, românii spuneau: De când am intrat în Pactul Tripartit, mâncăm ca nemţii, avem o armată ca a italienilor, un război civil ca în Spania şi un cutremur ca în Japonia.

E o carte uşoară, deşi pare încărcată, din cauza istoriei din ea. Nu are cine ştie ce talent literar, dar e scrisă detaşat şi fără patimă, lucru care mi-a plăcut. La urma urmei, istoria nu poate fi scrisă prea metaforic. Am ajuns la ea de dragul de a afla ce au fost cândva unele vechi clădiri, din pornirea de a şti ce le-a animat pe vremuri. Mi-ar fi plăcut şi unele imagini de atunci...

Agentul secret al lui Altîn-Bey

Ziceam mai deunăzi de cărţi la care mă întorc din când în când. Era cât pe ce să o uit pe cea care, după mine, are în paginile ei una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste şi pe care aş pune-o alături de Medeleni, de exemplu. Doar că e scrisă în cu totul alt stil, e prinsă în cu totul alte vremuri, iar mare parte din farmecul ei e dat tocmai de asta. Vorbesc despre Agentul secret al lui Altîn-Bey, a lui Rodica Ojog Braşoveanu. Nu, nu e un roman poliţist, ci unul istoric, care descrie într-o manieră foarte plăcută atmosfera de pe vremea lui Brâncoveanu, unde, într-un fel inedit, se întâlnesc logofătul Radu Andronic şi turcoaica Sadeth. Iubesc cartea asta... are umor, acţiune, vremuri apuse, dragoste, adică de toate. Sună banal prezentarea mea, dar recomand cartea cu mare drag.

De ce mi-am adus aminte de ea acum? Pentru că ieri am găsit o reeditare a ei şi am cumpărat-o. Aveam o ediţie mai veche pe undeva, pe la ai mei, şi de mult timp căutam una noua, pentru că aia deja se rupe şi pentru că există cărţi pe care TREBUIE să le am. Aşa că ieri mi-a zâmbit sufletul.

Mai sunt nişte cărţi vechi care mi-au bucurat anii şi am aflat că s-au reeditat şi alea, aşa că le caut. Sunt cam în aceeaşi notă. Mă refer la două dintre cărţile lui Ioan Dan: Cavalerii Ordinului Basarab şi Taina Cavalerilor. Zic sunt în aceeaşi notă prin perioadele îndepărtate în care e plasată acţiunea, prin felul natural în care sunt scrise.... Nu le pun pe acelasi loc cu Agentul secret al lui Altîn-Bey, dar le recomand şi pe astea. Sunt plăcute la citit, deconectante, numai bune să te rupă un pic de realitatea excesiv tehnicizată de azi.

Ziceam vara trecută că am observat cum după o perioadă mai mare de bântuit prin spaţiul virtual, când ieşi în lumea reală ai aceeaşi senzaţie ca atunci când ieşi de la metrou. Da, e ca şi cum ai ajunge la suprafaţă, ca şi cum ai ieşi din subteran. Nu ştiu exact de ce, dar eu asta simt... Oricât de multă lume şi oricât de diversă ar fi în virtual, lipseşte atingerea, contactul direct cu ceilalţi. Da, îţi poate crea iluzia că ai la îndemâna tot (acel 2 în 1 sau 3 în 1), însă e exact ce spun: o iluzie. Rămâne un surogat, pentru că îi lipseşte esenţialul, bucata aia de viaţă fără de care eşti incomplet: magnetismul ce se formează doar faţă în faţă. Virtualul e... util, dar atât.
Aceeaşi senzaţie am avut-o ieri. Poate pentru că din nou mi-e dor să zac la o cafea afară, pe o terasă, poate pentru că duc lipsa unei conversaţii zgomotoase (zgomotoasă prin apropiere, prin impactul cu ceilalţi pe care îi priveşti în ochi când le vorbeşti), poate pentru că deja îmi pare rău de vara asta care o să treacă pe lângă mine... Şi cu câtă nerăbdare am aşteptat-o! Iar acum trebuie să o filtrez prin virtual. Şi trist e că nu pot să dau vina pe nimeni, pentru că it’s all about choises… Din nou am ales şi din nou constat că nu aşa cum ar fi trebuit. Sau poate că e şi asta o experienţă necesară, naiba ştie. În fine, ideea nu era să mă plâng, ci doar observam cum uneori istoria se repetă cu o exactitate enervantă.
Şi în continuare evit să mă ataşez de oricine şi de orice. Şi tot nu ştiu dacă e laşitate sau altceva. Autoprotecţie. Da, asta e cea mai comodă explicaţie. Sau maturizare. Deşi, cum am mai zis, să te maturizezi e trist. Pentru că renunţi la joc, pentru că accepţi, cu bună ştiinţă, să fii mereu lucid.
Uf, mi-e dor de o plajă, oricare o fi ea. Cât mai e până la fine de august?
Citeam mai devreme în cartea de care ziceam ieri - Masturbarea a ajuns ca blugii: unisex. Şi mă întreb dacă până acum nu era. Ba cred că era, dar nu se spunea prea des cu voce tare. Ca multe altele, de altfel.

Rătăceam ieri prin librării, căutând ceva, acel ceva care, fie şi pentru numai două zile, să mă dezlipească de discuţiile nervoase de la lucru. Ca de obicei, multă vreme nu m-am putut hotărî. Cu zile înainte văzusem diverse cărţi pe care credeam că le vreau, dar după ce le-am răsfoit mai atent mi-am dat seama că nu mă interesează suficient. Şi, mă gândesc acum, cărţile sunt ca oamenii. Vezi câte un om care la prima vedere, la prima impresie îţi pare deosebit, crezi că vrei mai mult, eşti entuziasmat să îl cunoşti, să ţi-l apropii. Dar, când începi să faci asta, realizezi, brusc, că te-ai înşelat, că, de fapt, e cu totul altfel decât ai crezut. Sfintele aparenţe...
Revenind, am rătăcit printre maculatura de pe rafturi până când mi-am dat seama că fie aleg ceva, fie o să sfârşesc cu nasul în scriituri pentru job şi în planuri de renunţare la acelaşi job. Aşa că am ales. Aurora Liiceanu/Alice Năstase, Care pe care – femei şi bărbaţi. Titlul sună mai dramatic şi mai feminist decât e cartea. Şi mai pătimaş. Nu e aşa şi o să revin cu detalii zilele astea. M-a atras tonul blând pe care l-am regăsit răsfoind cartea şi sinceritatea de pe alocuri.

Pe de altă parte, simt că mă învârt repetitiv într-un cerc din care curând va trebui să ies. Chiar şi doar pentru un timp.
Şi nu se îndură să plouă...
Am ochii obosiţi şi simt că aş dormi câteva zile, doar că nu pot. Veşnicele insomnii de vară. De fapt, vara e doar coincidenţa din ultimii ani. Aşa s-a nimerit, ca vara să mă răzvrătesc. Mă rog, eu ziceam că nu există coincidenţe. Nu reuşesc să ordonez gândurile în dimineaţa asta.
Undeva s-a rupt ceva şi nu reuşesc să leg lucrurile. Poate pentru că eu nu cred în noduri?

Ziceam mai devreme de oameni. De fapt, e vorba de nuanţe. De felul diferit dar nu tocmai categoric în care poţi simţi atracţia şi despre care cred că am mai pomenit cândva. Există oameni pe care nu îi cunoşti personal (da, avantajul virtualului), doar stai de vorbă cu ei din când în când, îi citeşti mai ades şi atât, dar pentru care simţi o mare atracţie şi o mare afinitate. Fie că e bărbat, fie că e femeie. În acelaşi timp, eşti conştient că ar fi inutil, ba chiar contraindicat să îi cunoşti real, să îi întâlneşti, pentru că tot farmecul ar dispărea. N-aş putea spune exact de ce, dar aşa e. Ca şi în cuplurile alea care sunt perfecte fără acte, fără formalităţi, dar care s-ar destrăma dacă ai încerca să schimbi ceva la ele, dacă le-ai alinia la nu-ştiu-ce convenţii.
Mai există un soi de oameni lângă care eşti fericit pentru simplul fapt că poţi să taci. Da, nu e nevoie să te transformi lângă ei într-o gaiţă, într-o moară care macină cuvine non-stop, nu trebuie să îţi repeţi mereu sentimentele cu voce tare, ca să aibă ei iluzia unei siguranţe. Oamenii ăştia se înţeleg prin tăceri şi prin priviri. Şi sunt destul de rari.
Mai este apoi câte un om de care ai fost îndrăgostit cândva, de care te-ai despărţit, dar pe care încă îl iubeşti. Într-un fel aparte, trecut, consumat, care nu reprezintă nici un pericol pentru dragostea ta de acum. Dar care îşi păstrează locul într-un colţ de suflet.
Există şi oameni pe care îi vezi preţ de câteva minute şi care îţi par perfecţi, îţi spui că sunt exact ce ţi-ai dori, deşi nu ştii despre ei mai mult decât poţi vedea în alea câteva minute. Dar e doar o senzaţie, o iubire de cinci minute, dacă vrei. Nici nu-ţi doreşti să ştii mai mult, vrei să rămâi cu impresia aia perfectă, de cinci minute, altfel nu se ştie ce ai descoperi şi nu ţi-ar plăcea.

Mda, am lungit destul cafeaua din dimineaţa asta. Încă un song-două şi mă duc să scotocesc în buzunarele zilei de azi. Poate caut şi un film uşor.

Grand Bazar România (după)

În sfârşit, am reuşit să termin Grand Bazar România. Nu o să fac o recenzie, că nu îmi place, spun doar că merită citită dacă vrei să te detaşezi un pic de autosuficienţa şi spiritul de victimă pe care le vezi la tot pasul în România ultimilor ani. Şi dacă ai un dram de simţ al umorului. Pentru că situaţiile pe care Mike Ormsby (fost reporter BBC la noi) le surprinde au umor. Sigur că uneori românii care o să le citească o să râdă un pic strâmb, dar nu e nimic denaturat în cartea asta. Sunt românisme pe care toţi le vedem în fiecare zi, de care toţi ne împiedicăm la tot pasul. Trebuie doar să te detaşezi un pic şi să admiţi că mai avem multe de învăţat şi că nu e nimic ruşinos în a accepta că orientalismele (ca să nu spun direct turcismele) fac parte din noi... La urma urmei, istoria nu o poţi schimba. Ideal e să te împaci cu ea, să o iei aşa cum e şi să îţi accepţi originile, oricare ar fi ele. În plus, să găseşti acel ceva care te individualizează şi să încerci să fii mândru de el, nu să îl negi. Uite că încep să vorbesc pompos şi tocmai asta nu vroiam.
Una peste alta, recomand cartea. E uşoară, scrisă nepretenţios şi fără patimă (asta mi-a plăcut mult), se poate digera chiar şi într-o noapte.

Îmi plac(e) dimineţile senine de vară, să-mi savurez cafeaua şi să tac, rochiile lungi şi vaporoase, cireşele, Diana Krall şi Narrow Daylight, liniştea de după ploaie, evantaiele, să mă cuibăresc într-un fotoliu şi să ascult muzică, pozele alb-negru, să aflu ce au fost cândva clădirile vechi, calmul din librării, ochii care zâmbesc, să mă retrag într-un colţ şi să privesc lumea, tartele cu fructe, desenele animate clasice, vişinata făcută de mine, să pândesc formele norilor, sinceritatea copiilor, migdalele prăjite, Voile de Jasmine, să cred că într-o zi o să mă pot muta lângă o plajă, optimismul moderat, ironiile spuse cu calm, senzualitatea discretă, drumul înghiţit de maşină în zori...

...

Grand Bazar România

Am (mai) luat o carte. Da, ştiu, nu prea am timp de citit acum, dar mi-a plăcut la nebunie titlul. După ce reuşesc să citesc câte ceva din ea sper să revin cu impresii.

Iar m-am împiedicat într-un song şi nu pot scăpa de el. Dar sună atât de plăcut...
19 grade. Mai trebuie doar câteva şi e aproape de temperatura ideală. Stăteam ieri pe o terasă şi ploua. Ploaie de vară, hotărâtă, dar fără furie. Câteva momente de fericire neaşteptată. Da, fericirea e făcută din lucruri simple.

Şi tot nu pot să înţeleg cum reuşesc unii să facă orice treabă de mântuială. Există două zone în oraşul ăsta unde se înghesuie cele-mai-cochete terase: Unirii şi Operei. Şi niciuna (terasă) nu e în stare să te mulţumească până la capăt. Dacă la una aştepţi răbdător să te bage cineva în seamă, fără ca asta să se întâmple mai devreme de 15 minute, la o alta se înfiinţează rapid lângă tine o fătucă ce pare proaspăt coborâtă din MTV (da, mă refer la haine de prost gust şi tone de machiaj), fără meniu, desigur, iar când îl ceri se uită la tine cu o nedumerire cât China. Da, îi spui în gând, când te aşezi la o terasă speri să ai mai multe opţiuni decât bere şi apă plată. Cu un aer princiar, face cale întoarsă şi revine cu un meniu. Eh, da, aşa mai merge, sunt o grămadă de chestii drăguţe prin el... Dar cui să spui ce ai vrea, că demoazela s-a blocat într-o chicoteală cu barmanul. Şi aştepţi, aştepţi... După alte 10 minute îţi prinde privirea, mimează oarece solicitudine şi aterizează lângă tine. Cu acelaşi aer care îţi transmite fără dubii că tu eşti client şi ea e stăpân (nu invers), începe: aia nu avem, nici aia, doar cappuccino cu frişcă, îngheţată nu avem deloc... Îţi învingi pornirea de a te ridica şi a te muta la o altă terasă, ceri una din cele câteva chestii pe care le au şi te resemnezi, cu promisiunea făcută în gând că nu mai calc aici.
Şi data următoare te duci în vecini, unde o iei de la capăt. Dacă meniul ajunge la tine ceva mai prompt, se dovedeşte a fi la fel de bogat pe hârtie şi la fel de limitat în realitate. Totuşi, găseşti o salată de fructe! Dar mai eşti cu cineva şi constaţi că distrata care a luat comanda a înţeles că ai cerut după principiul o bere şi două pahare, adică aduce o salată pentru amândouă. Eh, se mai întâmplă, încerci să fii înţelegător... După o vreme (ai încetat să mai fii atent la ceas), vine şi a doua salată şi cafeaua. Dar apa? Aaaaah, apa! Şi face un sprint până la bar, dar revine la fel de repede, că nu mai ştia de care.
O lecţie pe care trebuie să o înveţi şi să o ţii minte peste tot: plăteşte când îţi aduce comanda, altfel va trebui să invoci un milion de sfinţi ai comerţului până să binevoiască cineva să îţi ia banii şi să poţi pleca.
Şi, uite aşa, te poţi trezi într-o bună zi că stai în mijlocul uneia dintre cele două pieţe, admiri peisajul cochet şi te minunezi cum de e plin la toate mesele. Probabil pe deja celebrul principiu las’ că merge şi aşa...
Dacă protestezi în vreun fel eşti rapid catalogat drept figurant, cârcotaş, mitic (ăsta oricum e un soi de laitmotiv aici), pesedist şi altele la fel de măgulitoare.

Frumoşii nebuni ai marilor oraşe

Există câteva cărţi (foarte puţine) la care mă întorc de câte ori simt că nimic altceva nu mă poate readuce pe linia de plutire. Şi de fiecare dată funcţionează... E genul de scriere care îmi redă liniştea, care mă face să uit orice altceva. Şi nu pentru că ar fi un scris pretenţios. Pur şi simplu, îţi pătrunde în suflet. Una dintre ele e La Medeleni (că tot mi-a amintit cineva de ea zilele astea). Ştiu, poate părea pueril, dar consider că e cea mai frumoasă poveste scrisă în cel mai plăcut mod. O alta, la care m-am întors azi, e Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Cine nu a pus mâna pe ea, ar fi păcat să nu o facă, deşi cred că e destul de greu de găsit. Eu am o ediţie veche, iar o reeditare nu am văzut, deşi am tot căutat... Nu am starea necesară să dau mai multe explicaţii, spun doar că pentru mine e cel mai bun leac. Aduc un fragment aici, nu neaparat cel mai reprezentativ.

Luă o pară din fructieră şi muşcă din ea lacom. În cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, un vânt subţire şi cu lună, o livadă din Argeş. Fulgerător şi numai la extermitatea simţurilor, zări spre fundul livezii o fântână veche şi, pe marginea ei, o fată cu sânii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz şi bine odihnit, ar fi reţinut imaginea până când fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de a aduce cu faţa spre lumină şi adevăr siluetele de ceaţă care ne apar pe retină în clipa descântată când ieşim din somn. Excelent dresor sau şarlatan rafinat, îşi concentra întreaga fiinţă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii până-n zona acoperită de memorie. Şi când ele puneau piciorul aici şi din umbre se schimbau în desene însufleţite, cu identitate precisă, el respira larg, zâmbea răzbunător şi posesiv şi fixa ziua execuţiei, totul în baza legii: nicio femeie până la 30 de ani nu-şi va purta fotografia prin domeniile subconştientului meu fără a fi pedepsită.
Dar în ziua aceea - 21 decembrie, anul una mie nouă sute şaizeci şi opt de lei şi 50 de bani datorie la braseria Athenee Palace – nu receptă silueta fetei de la fântână. Muşcând din para galbenă şi rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură şi să-i astâmpere agitaţia câinelui pe care-l purta în stomac, ocoli masa şi apucă acordeonul. Îl întinse, sprijinundu-l cu burta. Clapele de sidef şi de ebonită scoaseră scântei de ţipete. Tresări neplăcut.
- Când încep să cânt, îmi trădez sufletul! Şi noaptea târziu, culcându-se, închisese în oase, ca în nişte tuburi secrete, averea murdară şi insuportabilă a unei zile grele: vorbe care ucid, gânduri care nu se pot rosti.
Dar spre 10 dimineaţa visase că Asta Dragomirescu doarme în acordeonul lui şi trebuia să verifice.
(...)
- Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor.


Unora le-ar putea părea o carte învechită, demodată, prea încărcată de metafore. La urma urmei, ţine de gusturi. Nu fac o pledoarie pentru ea, spun doar că îţi ia sufletul prin surprindere şi îl ajută să zâmbească...

Prima zi, din ultimele cinci, în care am chef să ies din carapace şi să vorbesc. Aici. Singură. La urma urmei, nu e bine să exagerez brusc, nu? Prima zi a fost oarecum isterică, în sensul că m-a speriat. Apoi am realizat că mult mai rău decât să nu ai cu cine să ieşi la cafea (bere, îngheţată şi altele) într-un oraş neprimitor e să nu ai la cine să apelezi când eşti pus în situaţia să zaci la orizontală. În acelaşi oraş. După care am făcut un scurt inventar (am numărat pe degete şi îmi mai rămâneau unele libere) al oamenilor pe care îi pot suna şi mi-am dat seama că pe niciunul nu îl cunosc suficient de bine ca să ştiu dacă mi-ar înţelege sau nu starea. Şi frica. Totuşi, am găsit doi, dar nu am intrat în multe detalii.
Uite aşa am văzut în astea câteva zile toate tâmpeniile de la televizor şi am meditat la diverse mai mult decât ar fi trebuit. Pentru că durerea nu te lasă să te pierzi printre poveştile din cărţi, nici să te concentrezi la învăţat nu te lasă... În schimb, are momente când e uşor neutralizată de prostia de pe ecran. Aşa că am pornit muzica, am stat în singura poziţie posibilă (culcat, adică) şi m-am uitat pe pereţi, la televizor şi la o bucată de cer.
Şi încă nu e gata...
Cu ocazia asta mi-am dat seama şi cât de mare e o prostie făcută recent. Deşi s-a terminat, tot prostie se cheamă. O fi având rostul ei, nu ştiu. Aşa se spune, că toate au un rost... Deşi, nu ştiu cum se face, de multe ori eu văd aşa-zisul rost al unor lucruri abia peste câţiva ani. Oarecum tardiv, vreau să spun.
Şi doar trei cafele în cinci zile. E şi ăsta un record pentru mine.
Mda... acum e un pic mai bine, deşi nu ştiu cât o să ţină. Dar am profitat de cele câteva clipe în care am simţit iar nevoia să fac parte din lume (chiar şi numai virtual), din spectacolul pe care l-am privit zilele astea doar pe geam.
Într-unul dintre filmele mai mult sau mai puţin cretine pe care le-am văzut (ieri, parcă), un personaj spunea: Lacrimile sunt atâtea câte sunt. Aşa că, atunci când cineva începe să plângă, altcineva se opreşte din plâns...

Şansele nu sunt decât teamă exprimată în cifre. Asta zicea un personaj într-un film oarecare...

De câteva zile e un mai nebun, ba prea cald, ba înecat în ploi.
Şi am realizat că, dacă n-ar fi ai mei, chiar aş fi în stare să îmi iau lumea-n cap mâine. Într-un loc fără iarnă, desigur.
Dar cuvintele tot nu le-am regăsit. Îmi zicea o colegă: D, ştii că ai voie să vorbeşti? Mmmhhmmm, da, ştiu, dar uneori e aşa de bine să taci!
Iar se arată ploaia, gata şi cafeaua. Cel puţin pot lăsa geamul deschis, nu mă mai simt ca într-o cuşcă. Până spre iarnă, adio, geamuri ferecate...

Au înflorit salcâmii... M-a izbit mirosul lor ieri dimineaţă. Nu reuşeam să îl identific, când am ridicat ochii şi l-am văzut. Am atârnat de el o dorinţă imposibilă şi am trecut mai departe.
În ultima vreme n-am mai reuşit să mă strecor aici. Nu neaparat din lipsă de timp, cât pentru că nu m-am mai regăsit nici în colţul ăsta. Sunt oarecum suspendată într-un timp pe care nu îl cunosc şi care nu mă atrage.
Şi uneori nu e suficient să cunoşti cauza, ca să te fereşti de efect... Iar prostia se plăteşte.

Cafea prea amară, soare, final de aprilie (spulberat). În sfârşit, se poate sta dimineaţa cu geamul deschis. Iar lumea e la locul ei şi de data asta.
Doar că nu găsesc veselia azi, cred că e rătăcită în vreun buzunar al timpului. Apare ea...
Şi cuvintele s-au amestecat haotic, iar acum le e greu să iasă într-o ordine anume.
Un cuvânt pentru ziua de azi? Nu ştiu, cred că ar trebui inventat unul.

Când ajungi în faza în care, deşi ştii din start că vei fi cel care pierde, nu îţi e frică, nu faci instinctivul pas înapoi... cum se cheamă? Există un cuvânt sau o expresie pentru asta? Curaj nu e. Trăieşte clipa. Da, poate fi asta.
Mă ustură ochii. Şi unele gânduri ustură, la fel şi imaginile care prind viaţă în spatele pleoapelor lăsate. Some kind of wonderful...

Back to real life.

Plouă calm, plouă cu senzaţii moi, lascive pe alocuri, cu gânduri scufundate în cafeaua care scade... Şi cu sunete alunecoase.
Miroase plăcut. Pentru câteva clipe poţi uita că eşti între blocuri de ciment.
Capricii sub formă de stropi.

Am un deja vu... [Cu fiecare gură de cafea somnul dispare şi devin tot mai lucidă. Într-un fel e bine, în altul nu. Ce înseamnă, de fapt, luciditatea? Capacitatea de a-ţi da seama că faci o tâmpenie, printre altele. Şi puterea de a te opri. Dar chiar e bine să te opreşti? Aş zice că nu întotdeauna. Dacă am fi mereu perfect lucizi, nu ar mai exista gesturile născute din visare. Totul ar fi rece, calculat.]
Totuşi, se presupune că din greşeli înveţi. Poate că, într-adevăr, înveţi, dar asta nu presupune să nu repeţi unele lucruri... Dintr-o altă perspectivă. La urma urmei, două întâmplări nu vor fi perfect identice niciodată.

Mda, iar începe o zi al cărei capăt nu se vede.
Cafea, căşti, sunete care alunecă printre simţuri, gânduri dezordonate, cer de ploaie.
Cred că am găsit o fereastră.

În sfârşit, începe să se arate verdele de primăvară tot mai mult. Totuşi, nu e anotimpul care mă supune. Ăla e toamna... Iubesc toamna, îmi dă un sentiment de mare linişte. Nu ştiu exact de ce, cred că e de la combinaţia de culori, infinitul amestec de nuanţe. Şi de la soarele blând. Nu pot descrie, de câte ori încerc mi se pare că îi ştirbesc din farmec. Asta doar se simte. Îmi place şi primăvara, dar nu la fel de mult. Primavăra e agresivă. Da, aşa îmi pare, uşor agresivă, cu toată explozia aia de verde, de culori intense... E ca şi în cazul atracţiilor fizice. Există frumuseţi copleşitoare, care te izbesc, care vin peste tine, care se dau la tine. Uneori ai nevoie de aşa ceva, le accepţi, îţi plac, dar nu rămâi cu ele. Sunt ca primăvara. Sunt, însă, altele, frumuseţi discrete, al căror farmec e tandru, calm, nu te agresează. Îţi dau o stare de bine... aşa e toamna.
Mda, rătăcesc printre vorbe, încerc să obosesc suficient de mult ca să adorm repede. O grămadă de gânduri se înghesuie în mine şi vreau să le arunc peste umăr, laolaltă cu ziua de azi. Nu toată… are şi o oază de zâmbet.
Când anumite lucruri nu par să funcţioneze cum trebuie, brusc, se rezolvă altele. Sau, cel puţin, apare un semn bun de undeva. O fi şi ăsta un soi de echilibru.
Cred că ar fi bine să mă aşez pe nişte trepte imaginare, cu o cafea în mână, să privesc detaşat lucrurile şi să iau o decizie, o dată pentru totdeauna. Nu în clipa asta, ci în curând. Altfel fac doar risipă de timp şi energie.

Trimite-mă la culcare, lume… Mi-e dor de o noapte senină, cu multe stele.

Îmi plac unele voci care povestesc pe fundalul unui film. Sunt foarte... relaxante. Aş fi zis senzuale, dar asta implică o oarecare sexualitate şi acum nu mă refer la asta. Şi cel mai bine simţi asta în căşti. Ascultam muzica dintr-un film. Plănuisem o zi fără computer, dar azi nu am cum. So... căşti, muzică, cafea, gânduri deşirate aici. E o lumină difuză, enervant de difuză. Ieri, între două alergături, am observat că prin oraş e plin de insule de iarbă şi păpădii. Multe-multe păpădii, oaze de verde presărat cu galben. Dacă e combinat în proporţii potrivite cu alte culori, galbenul nu mai e obositor. Şi aveam o poftă nebună să mă aşez pe un petic din ăla lipsit de asfalt. Eh, până la urmă tot o să evadez câteva zile.

Dimineaţa asta are ceva de toamnă scăpată în contratimp.

Tentaţia apare pentru că există un punct slab undeva? Un soi de breşă. Cred că da... Iar dacă nu-i dai curs o să se caţere pe tine, ca o iederă. La fel ca unele gânduri pe care refuzi să le spui şi care încearcă să prindă viaţă prin orice altă formă. Mda, sweet temptation.

Mă duc să fac ceva util, altfel imaginaţia o să îşi revendice o parte pe care nu e momentul să i-o dau. Nu acum.

Pascal Bruckner - Luni de fiere

Luni de fiere nu e o carte frumoasă, o carte la care să revii, dar e o carte bună prin subiectul abordat, prin curajul de a coborî în subsolul uman, unde nu te aşteaptă lucruri drăguţe. După ce am citit primele... 100 de pagini, să zicem, am fost tentată să o las la o parte şi să o consider o aiureală erotică ieftină. Mai ales că stilul în care e scrisă pare destul de searbăd. În fine, am mers, totuşi, mai departe; parcă nu-mi venea să cred că s-a oripilat atât de multă lume doar pentru atât şi vroiam să văd care e, până la urmă, sperietoarea. Aşa am reuşit să termin, iar în a doua parte a început să mi se contureze scopul lui Bruckner.

Am citit mai multe comentarii despre carte. Aproape toată lumea vrea să vadă în personaje, de fapt, nu în personaje luate separat, ci în cuplul principal din carte, un cuplu real. Asta cred că e o greşeală. Înclin să cred că astfel de cupluri nu există în realitate sau, dacă totuşi se nimeresc împreună, nu sunt suficiente ca să fie relevante statistic. Asta pe de o parte. Pe de alta, oameni ca Franz şi Rebecca, luaţi separat, există, dar chiar dacă ajung împreună nu rămân unul lângă altul suficient timp ca să ajungă la autodistrugerea din carte. Deci, în echivalenţa 100% dintre cuplul din carte şi un cuplu real nu cred. Iar dacă apare vreodată e clar un caz patologic. Cel puţin în accepţiunea actuală a noţiunii de patologic. Cine ştie, poate cândva aşa ceva o să fie numit normal... De altfel, cel puţin trei dintre personaje au ceva în comun: instabilitatea psihică şi emoţională.

Dincolo de încercarea asta de identificare cu eroii cărţii, după ce o termini, stai, cugeţi şi eşti nevoit să admiţi mai multe adevăruri care nu îţi plac, dar... :

- Monogamia pierde tot mai mult teren, deşi ne străduim din răsputeri să ascundem asta. (ar fi interesante nişte statistici despre infidelităţi şi motivele lor)
- Multe cupluri de azi au probleme de diverse naturi, dar refuză să admită asta şi se încăpăţânează să rămână împreună, ajungând, inevitabil, la ură. Iar limita dintre dragoste şi ură e o linie incredibil de subţire. Aşa poţi ajunge la situaţiile groteşti din cartea lui Bruckner (el le-a împins poate prea departe, tocmai ca să transmită un mesaj). O soluţie este să pleci până mai ai timp. Dar trebuie să fii al naibii de lucid ca să o poţi face. Iar celălalt mereu va încerca să te oprească şi aşa apare un cerc vicios...
- Femeile şi bărbaţii sunt diferiţi în multe privinţe, iar încercarea asta disperată de a stabili nu ştiu ce egalitate între sexe e absurdă. Nu suntem mai buni sau mai răi, suntem DIFERIŢI, tocmai de aici şi numeroasele incompatibilităţi. Asta trebuie acceptat, altfel ne vom distruge reciproc.
- Cuplurile construite exclusiv pe atracţia carnală nu rezistă mult, atracţia carnală nu este suficientă pentru a-l satisface pe om. Nu pe termen lung. Dacă nu există comunicarea în plan spiritual (oricât de perimat sună), totul se va duce dracului, mai devreme sau mai târziu.

Concluzia mea e că nu trebuie să fii şocat de cartea asta, pentru că nu face decât să te oblige să îţi pui nişte întrebări. Şocul poate veni, eventual, doar din situarea ei la limita dintre normal şi patologic. Iar soluţia pe termen lung pentru omenire... e o sumă de soluţii la diversele conflicte dintre sexe.

p.s. Titlul cărţii îmi pare ideal.

Venirea unor seri îmi dă impresia unui carusel care încetineşte şi din care lumea coboară din mers. Brusc, mă trezesc singură în el, cu o senzaţie ciudată. Amestec de teamă şi relaxare. Poate chiar ceva mai mult de atât.
Au început să înflorească pomii… Efemeritate delicată.
Prea mult balast în ultimele zile. Şi se arată iar o săptămână a naibii.
Mi-e dor să ies dintre betoane, tramvaie, praf, lume grăbită, politicieni proşti, texte repetitive şi frustraţi care vor să treacă drept intelectuali rasaţi.
Cărţile, muzica şi o plajă sau un munte. Cer mult? Cre’că da…
Iar undeva, într-un colţ al minţii, stăruie câteva vorbe blânde.

În mod tradiţional, femeile s-au adaptat nevoilor bărbaţilor. Nevoile bărbaţilor fiind, desigur, de două ori mai mari. Ne-aţi aşezat pe un piedestal, ca să vă uitaţi sub fustele noastre. Când aţi avut nevoie de modele de puritate şi valoare spirituală, ceva de idealizat în timp ce eraţi plecaţi la munca câmpului sau la ucis duşmanii, v-am făcut pe plac. Acum, dacă vreţi să fim cinice şi lipsite de iluzii, cred că pot afirma că vom face şi asta. Chiar dacă nu e ceea ce simţim cu adevărat, după cum nici până acum nu a fost. Poate suntem cinice în ce priveşte cinismul. (J. Barnes)

Citeam undeva mai devreme că diversitatea stă în imposibilitatea repetiţiei. Nu e aşa. Imposibilitatea repetiţiei e unicitate. Mă rog, e uşor să îţi scape nuanţa în formulări de genul ăsta.

Aseară (ieri) m-a întristat tristeţea cuiva. Aş fi vrut să pot atinge ochii. Atât. Sunt momente când cuvintele izbesc, oricât de liniştitoare s-ar vrea în intenţie, aşa că atingerea e mai potrivită. La fel cum uneori distanţele rămân nevindecate...

Simt că am rămas suspendată undeva între ieri şi un mâine oarecare. Stupidă senzaţie. Şi nu reuşesc să găsesc rezonanţa potrivită, songul pentru ACUM, care să nu semnifice nimic, să nu îmi amintească nimic.
Dacă într-o zi m-aş aşeza jos, lângă un cerşetor, pe o bordură de trotuar, aş fi privită ciudat, nu? Cu siguranţă, pentru că aş ieşi din tipar. Deşi aş vrea doar să văd cum se percepe lumea de acolo...
Rătăceam aseară pe străduţele întunecoase din centru, ascultând-o pe A, care păşeşte de doi ani în acelaşi cerc pe care îl învârte un dobitoc. Şi nu îi înţeleg incapacitatea de a se desprinde, de a păşi afară din cerc.
Lume multă pe străzi, crâşme pline, fum, sunete repetitive şi banale numite de unii muzică, masculi plictisiţi şi dame obositoare în încercarea de a se face plăcute. Am căutat în zadar un local cu MUZICĂ, nu cu bubuituri repetate în acelaşi ritm ore în şir. Dacă nu live, măcar înregistrată, dar muzică să fie. Nici vorbă. Undeva în centru, Lemon Piano Bar. Zău? Ia să vedem! Era discotecă. Mi-e dor de un loc cu muzică, în care să mă pot aşeza discret într-un colţ, să pot vorbi fără să urlu şi să îmi savurez detaşat paharul de orice o fi. Mi-e dor, fir-ar să fie, mi-e dor! După două ore de inhalat fum şi după o cafea cu coniac, sătulă de lamentările lui A, am renunţat. Înapoi în bârlogul meu. Şi cineva de aici îmi vorbea mai deunăzi admirativ de lifestyle-ul din oraşul ăsta. Fi-v-ar lifestyle-ul să vă fie.

- Tristeţea echivalează cu nesiguranţa?
- Într-o oarecare măsură cred că da.

A revenit soarele, în curând o să îmi pot relua bântuielile. Şi dimineţile pe balcon. Eh, amintiri care zâmbesc: Vii la o ţigară?

Mă tot uit pe un forum local şi nu reuşesc să îmi înving reţinerile de a socializa cu cei de acolo. Atâta încrâncenare rar mi-a fost dat să văd. Fără să facă eforturi, cei câţiva care mai scriu reuşesc să vadă doar negru în faţa ochilor când vine vorba de administraţia locală, respectiv primar. Iar altceva nu prea vorbesc… Doar alb sau negru, cale de mijloc ei nu cunosc. Parcă ar fi fost şcoliţi de CTP, doar ăla e mereu supărat pe viaţă.
În ultima vreme am bântuit destul de mult şi, încet-încet, încep să percep altfel dimensiunile oraşului şi ale lumii de aici. Departe de a-mi plăcea, doar observ câte ceva. Poate n-ar strica, totuşi, să încep blogul ĂLA.
Iar încăpăţânarea şefilor mei de a nu depăşi tonul proletar al ziarului mă irită. E uşor să critici fără să încerci să înţelegi cum funcţionează unele lucruri, dar e inutil şi nerealist. Ieri le-am mai făcut o propunere, să vedem ce iese…

Sunt foarte în urmă cu somnul...
Aseară: colegi, ieşire din oraş, o crâşmă imensă, o vioară care scârţâia mult prea zgomotos, discuţii sterile, plictis, prea multă mâncare, oarece alcool... atmosferă de pensionari. Repede nu mai marşez la din astea. Şi iar mă întreb: cum pot fi unii convinşi că locul în care trăiesc e cel mai bun şi că ce fac ei e ideal, fără să aibă termene de comparaţie? Să fii înconjurat de limite şi să nu le percepi... e şi ăsta un soi de record.

Vreau o zi doar pentru mine... Poate mâine.

Singurătatea este o ingrată căreia ajungi să îi prinzi treptat gustul, riscând ca în final să te îndrăgosteşti complet de ea...

Nu sunt singură, nu în sensul clasic, în sensul la care se gândesc toţi imediat. Singurătatea e o stare. De care o vreme am fugit, dar care acum îmi dau seama că e cel mai bun refugiu în faţa prostiei, a stereotipiilor, a convenţiilor mai mult sau mai puţin stupide. Inclusiv când vine vorba de faimosul doi.
Încă mă mir cum unii nu înţeleg că numite lucruri, stări, senzaţii, sentimente există sau nu. Nu le poţi învăţa, nu le poţi cumpăra. Le ai sau nu le ai. E simplu…

S-a luminat, deşi widgetul de la yahoo zice că plouă.

Am început cartea despre istoria străzilor din Bucureşti. Nu e perfectă, dar e interesantă… Unele lucruri le ştiam. Nu sunt sigură ce mă atrage la urbea aia, cred că doar o anumită parte a trecutului ei. Şi asta pentru simplul fapt că istoria îţi dă o oarecare detaşare, pe care prezentul ţi-o refuză, fiind prea încrâncenat. Îmi plac frânturi de străzi de acolo, unele clădiri, amalgamul de lume în care te poţi pierde, în mijlocul căruia poţi fi un anonim şi îţi poţi plimba nestingherit răzvrătirile. Dincoace te izbeşti de tipare şi de limite. Nu suport îngrădirile…
Cafeaua asta are gust de aprilie.

Mda, s-au petrecut ciudăţenii p-aci...
În sfârşit, a doua cafea pe azi.
În sfârşit, linişte.
În sfârşit, nu trebuie să mă grăbesc nicăieri.
În sfârşit, am acces la colţul meu...

Nu mai ştiu ce vroiam să spun, ştiu doar că au fost zile în care m-aş fi retras aici cu un soi de disperare, departe de toţi şi de toate, iar acum nu mai regăsesc gândurile alea. De fapt, sunt pe undeva, amestecate, făcute ghem, trebuie doar să găsesc un capăt.

Mă irită tot circul care se face cu 8 martie. Nicăieri nu mai găseşti un restaurant sau orice alt fel de local liber în weekendul care vine. Toate sunt ocupate de cretinii care au nevoie de o zi fixă ca să se simtă bine. Fericire programată... Ăştia sunt genul care ar fi în stare să-şi programeze până şi orgasmul: sâmbătă, la ora cutare! Nu mai devreme, nu mai târziu, că p’ormă au alte treburi. Retardaţi.
Mda, nu sunt în cele mai bune toane. Iar mă simt ca un prizonier aici şi m-am săturat de înapoiaţii pentru care lucrez. Şi nu am cu cine să vorbesc deschis. Trebuie să fac ceva, să scap de toate astea, îmi trebuie o idee...
Am intrat iar într-o buclă de rutină şi asta mă enervează. Dar la fel de bine asta m-ar putea mobiliza. De obicei, în momente de genul ăsta reuşesc să mă pun în mişcare. Atunci când simţi că o iei razna dacă mai păşeşti mult pe marginea aceluiaşi cerc şi când te trezeşti singur, pentru că nimeni nu e dispus să te asculte.
Cred că, în sfârşit, o să fac pe plac unora şi o să stau o vreme pe margine, în colţul meu.
Mi-e dor să văd cum drumul e înghiţit de maşină, spre seară, cu muzică în surdină, fără să fie nevoie să fac conversaţie...

Coffee.
Căşti, Chris Botti.
O zi care începe, dar nu ştiu când se va termina.
Cer bosumflat.
Tentaţie. Cînd ţi-e frică să faci primul pasul cum se cheamă?
Nu găsesc liantul dintre gânduri în dimineaţa asta.
Şi mi-e dor de o zi fără convenţii. Am trecut pe lângă una şi mi-am dat seama când era prea târziu. Iar unele ocazii nu se ivesc a doua oară. Mda.
Primăvara de zilele trecute s-a repliat deja. Parcă nici n-ar fi fost...

Cel mai discutat subiect din ultimele zile: Kosovo.
Cele mai întâlnite situaţii: cei mai mulţi habar n-au despre ce vorbesc, n-au pus mâna să citească ceva despre istoria conflictului ăstuia, dar se trezesc dând din mâini şi oferind pseudoexplicaţii.
Concluzia: Dacă te informezi doar din ştirile de la ProTv sau din tocşourile la care participă tipul ăla de la Ziua (pe care l-a şcolit SRI şi care acum face pe analistul militar), mai bine taci şi du-te la shopping în mall, că nu s-au terminat reducerile.
Adevărata concluzie: de oricare parte te-ai situa într-un conflict de genul ăsta, vei găsi argumente, mai mult sau mai puţin viabile. E un cerc vicios pe marginea căruia poţi patina la infinit.

S-a încălzit, în sfârşit... Nu ştiu cât o să ţină, dar deocamdată mi-e bine. Dacă apare şi verdele mai devreme, mă declar fericită.
De câtva timp mă intersectez (chestie de job) cu un exemplar feminin care mă nedumereşte şi încerc să înţeleg un lucru: de ce unii oameni care au o cultură peste medie îşi închipuie că e şic să umbli neglijent? Nici eu nu am un fetiş pentru vestimentaţie, dar de aici şi până la a arăta de parcă cineva ţi-a furat hainele şi ai pus pe tine ce ai mai găsit aruncat prin baie... e cale lungă. Nu e prima persoană la care văd asta şi zău dacă înţeleg.
(...)
Au venit cd-urile cu Chris Botti. Sunt câteva songuri foarte faine, o să fie ideale la vară, dimineaţa, lângă cafea, sau seara, la un pahar.
Cafeaua asta a ieşit prea dulce... Mi-e lene să fac alta.
De câteva zile bune caut ceva de citit şi nu găsesc nimic care să mă tenteze, aşa că am ales să mai ies din casă. E ok, deşi cele mai multe personaje printre care mă învârt mă plictisesc. Toţi cei care îmi plac sunt risipiţi prin alte părţi...
Zilele trecute, cinicul:
- Să nu începi şi tu să te plafonezi!
- E greu de evitat asta la voi...
- Exagerezi.
- Nu prea cred. Ştii foarte bine la ce mă refer.
- Mda... Dar e o comunitate în care nu prea poţi intra cu plugul, ca în altă parte.
- Da, toţi sunt legaţi unii de alţii. Ştii că deja s-au făcut jocurile? Acum câteva zile s-au pus la masă şi au stabilit: x primar, y prefect, z viceprimar, ăla de la ape la consiliul judeţean etc. etc.
- De unde ştii?
- Nu contează. Procedura e veche, ştii şi tu... Era doar o chestiune de timp.
- Şi O rămâne pe dinafară?
- Aşa se pare. Trebuie să dea psd-ului ce au promis. Şi în oraş nu pot, cu lumea de aici nu au cum să jongleze, cine dracu’ votează cu psd în TM?
- Şi ce vrei să faci?
- Rien... mă duc să iau o cafea, vrei?

Mă gândesc tot mai mult să schimb macazul. Ce facem noi nu se mai cheamă presă. Trebuia să plec anul trecut.
Pe blocul de vizavi sunt nişte porumbei şi se tot împart în grupuri de câte trei. Nu ştiu de ce trei...
Cred că mă duc la meci. Deşi mai am de făcut din traducerile alea... uitasem.

De ce nu înţeleg unii ca faimoasa chimie se poate termina?! Fin, pur şi simplu. Nu mai simţi, nu mai vrei, nu mai poţi juca teatru. E gata!
Să-ţi faci un scop în viaţă din a încerca să convingi pe cineva că trebuie să te iubească pe veci doar pentru că, la un moment dat, te-a iubit. Câtă disperare. Şi câtă inconştienţă...

Linişte în octombrie

Am reuşit să termin Linişte în octombrie. Am lăsat la o parte examene, telefoane, articole, mailuri şi m-am destins. Brusc, dar conştient. Aveam nevoie de asta. Am gonit încordarea, starea de rău se retrage şi ea, cred că pur şi simplu am forţat în ultima vreme. Aşa că m-am retras în citit, ca pe vremuri, ignorând orice altceva.

Mi-a plăcut cartea, deşi e obositoare pe alocuri. Obositoare prin detalii. Deşi, pe de altă parte, tot detaliile sunt cele care îi dau calitatea. Numai că, aşa cum am mai zis, e vorba de proporţii, trebuie să ştii unde să te opreşti. Până la urmă, dincolo de balast, există câteva bucăţi relevante. Plus că tipul scrie foarte sigur pe el, iar asta mi-a plăcut mereu...
Toată vorbăria se învârte în jurul unei idei care pe mine mă macină de mult timp, iar partea frumoasă e că tipul nu încheie cu un verdict. Deşi cred că unii care vor citi cartea vor fi dezamăgiţi tocmai de asta. Dar lucrurile nu sunt mereu albe sau negre, nu poţi să tragi o linie clară între ceea ce îţi doreşti şi ceea ce faci. Mai ales când e vorba despre o relaţie bărbat-femeie. Sau invers. Totuşi, un lucru mi-e din ce în ce mai clar: o relaţie între doi oameni care nu au nimic în comun în afara unei oarecari pasiuni fizice (şi nu una extraordinară) sau a unui sentiment de comoditate va sfârşi prin a-l consuma pe dinăuntru pe unul dintre ei. Da, pentru că mereu doar unul din cei doi e conştient de anumite distanţe. Şi mai devreme sau mai târziu va căuta să umple în altă parte vidul ăla interior. Unora le reuşeşte, altora nu. Unii pot să se desprindă, alţii rămân prizonieri. Cert e că nu există reguli general valabile şi suntem nişte animale mai ciudate decât ne place să credem.

Am avut o poveste împreună, iar povestea noastră a ajuns să cuprindă toate poveştile de dinainte, astfel încât, în cele din urmă, acestea nu mai erau decât nişte digresiuni retrospective, superflue în povestea continuă a vieţii noastre împreună. Dar trebuie să existe şi altceva, trebuie să existe mai mult într-o persoană decât ceea ce se povesteşte şi ceea ce se poate povesti. Cea mai mare parte se pierde printre cuvinte...

Un mic fragment din carte, nu cel mai relevant, dar unul care mi-a atras atenţia.
Cum spuneam, finalul e deschis, nu spune nimic clar, nici divorţ, nici separare, nici dacă ea se întoarce sau nu, nici dacă ştie sau nu că el a înşelat-o.
Eu zic că odată ce ai devenit conştient de distanţa care te separă de cel de lângă tine lucrurile nu mai sunt la fel. Aşa cum nodurile în relaţii nu pot juca rolul de liant. Dacă s-a produs o ruptură, indiferent de motiv, nu mai poţi lipi cele două capete. Nu pe termen lung...
Mda, se poate divaga mult pe tema asta.
Aş recomanda cartea cuiva anume. Unui amic care s-ar regăsi, probabil, în ea. Oarecum. Dar n-o să o fac, pentru că e posibil să interpreteze greşit gestul meu. Deocamdată se păcăleşte că a făcut un pas corect când s-a însurat, deşi ocazional îşi mai pune întrebări...
În concluzie (nu doar la carte, ci ca rezultat al experienţelor proprii), dacă nu eşti sigur pe ce vrei, mai bine nu te bagi în angajamente de genul până când moartea ne va despărţi. Ştiu că nu e la fel de uşor de făcut pe cât e de spus.


E noros şi gri. Plumburiu chiar. Vreme care îţi permite să leneveşti fără să îţi pară rău că nu poţi ieşi din casă.
Ar merge un film, dar n-am nimic nou...

Iar mi s-a fixat în minte un song...
Mai devreme:
- Vii la bere?
- Ntz!
- Hm?
- Prea multe motive, ca să le înşir.
- Zi trei.
- Nu beau bere caldă, iar febră am şi fără să beau ceva rece acum, mi-e lene, ar trebui să învăţ...
- Mda, te fofilezi.
- Hai, hai...
- De ce ai febră?
- De ghindă! M-am gripat, de ce am febră...
- Trebuia să faci tu ceva.
- Îhîm. Vrei un song?
- Vreau să te scot din casă.
- Întreabă-mă peste vreo săptămână.
- Zice A că mergem unde vrei tu.
- Să vă fie de bine.
- Nu, mă, dacă vii!
- Nu vin! Care parte nu o înţelegi?! Am o duzină de microbi sau cum s-or numi care bântuie prin mine şi tu vrei să mă duci la bere. AZI ţi-ai găsit. Nici la job n-am fost. Şi de când beau eu bere iarna??
- Fi-ţi-ar microbii... Eh, bere, poţi bea ce vrei tu, parcă te obligă cineva să bei bere. Ai nevoie de ceva?
- Să nu mă bateţi la cap, de exemplu.
- Bine, bine, las’ că vezi tu. Ocupă-te de microbii ăia şi vorbim mai încolo.
- Mda, o să chem un popă, să mi-i blagoslovească.

Din seria dialogurilor stupide dintr-o seară de sâmbătă fadă.

Încerc să scap de songul ăla, dar nu reuşesc. O fi vocea plăcută de vină. Singura pe care o suport acum. Sau poate simplul fapt că e ceva nou. Ades nu vrem să recunoaştem că ne atrag anumite situaţii, lucruri sau persoane doar pentru că sunt noi, sunt altceva... Faimoasele temptations. Dar suntem prea ipocriţi să admitem asta. Şi mă irită lipsa de empatie a unora. În egală măsură cu înclinaţia altora de a vedea subtilităţi acolo unde nu sunt.
În sfârşit, de mâine am mai mult timp pentru ale mele. Doar să îmi treacă starea asta de rău.
Nici ştirile n-am putut să le diger în ultimele două zile, nici să citesc n-am avut răbdare, discuţiile pretenţioase m-au enervat mai mult ca de obicei. Nu tu filme, nu tu meciuri, nu tu vară, să pot ieşi la aer... Februarie cred că e luna cea mai urâtă.

Mda, iar nu pot să dorm. Începe să îşi facă efectul duzina de medicamente luate, aşa că transpir. Şi urăsc să transpir... Dar mâine (azi) lucrez de acasă. Cel puţin aşa zic acum.
Milman are o voce foarte plăcută, relaxantă. Uitasem de ea. Când nu pot să dorm bântui prin muzici. Sau după muzici.
Azi am avut un schimb de replici dure la job. Are şi răbdarea mea limite. Iar nesimţirea o tolerez doar până la un punct. Astea sunt momentele în care mă întreb iar de ce naiba am rămas aici. Şi mă gândeam la povestea cu fii atent ce îţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească. Mai ales că toate au un preţ.
Iar mai devreme mi-am învins indiferenţa şi am deschis un mail care a venit de aproape o săptămână. Previzibil şi tardiv. Chiar nu mă mai interesează.
Mi-e dor de o ploaie de vară...
Şi aş mânca o amandină. La ora asta!
Mai bine aş încerca să dorm.
De fapt, vroiam să vorbesc câte ceva despre swing, da' mi-e lene. În altă zi, seară, noapte...

Sophie Milman - My Heart Belongs To Daddy

Mark Knopfler - Postcards from Paraguay

I love this man... şi trebuie să apuc să îl văd măcar o dată live...

Da, în sfârşit, am reuşit să văd Reconstruction... După ce se termină, ai nevoie de o pauză. Simţi nevoia să iei o ţigară şi să ieşi cu ea pe balcon, să simţi oraşul, să te detaşezi un pic urmărind luminile... Să tragi cu sete din ea, fără să te poţi hotărî dacă e bine că nu eşti în locul personajelor sau dacă îţi pare rău că nu ai şi tu parte de aşa ceva. Sau... există şi a treia variantă, regreţi că a existat un moment în care ai făcut aceeaşi greşeală: ai ezitat. Şi ai pierdut. Şi nu se mai repetă.
Mi-a plăcut. Există puţine filme care îmi plac. Nu sunt chiar un consumator de film, în sensul că rar găsesc ceva pe gustul meu. Ca şi atunci când vine vorba de cărţi, mă atrag poveştile despre oameni, despre chimia ciudată căreia îi zicem dragoste. Cu toate nuanţele ei... Iar ideea filmului e excelentă. Într-adevăr, orice alegere faci are urmări, nimic nu mai e la fel, totul se mişcă simultan în n direcţii. Oricât de insignifiantă ţi-ar părea alegerea pe care o faci, urmările sunt ca o umbră.
Primul lucru care mi-a venit în minte au fost câteva rânduri de... cândva: E un joc (...): să stăm o noapte unul lângă altul, în pat, fără să ne atingem, treji, cu ochii închişi şi să ascultăm aceeaşi muzică. Ai încredere că nu adorm? Ai încredere în tine să poţi să nu adormi? Simţi nevoia să zici ceva? Simţi nevoia să te mişti (să dai de înţeles că încă eşti trează)? Ai încredere în mine că am încredere în tine? Atunci joacă-te cu imaginaţia. Cu siguranţă o să ne întâlnim într-unul din „visuri”.Al doilea a fost Vem Vet… Songul de la care a pornit toată frumoasa nebunie şi care se pliază perfect pe filmul ăsta.
Şi fiecare dintre astea două duce în acelaşi loc.
Uitasem… mi-a plăcut tipa. O frumuseţe relaxantă, liniştitoare, cu voce senzuală. Nu o vampă. Vampele sunt obositoare, te agresează vizual. Ca şi femeile care vorbesc excesiv şi teatral. Efectul poate fi foarte asemănător.

Îmi fugise somnul. Acum parcă se întoarce încet…
Adevăru-i că merită să te laşi dus de val măcar o dată. Să ai parte de senzaţiile alea, care nu se compară cu nimic. E păcat să trăieşti şi să nu le ştii, e ca şi cum ai trăi degeaba. E drept că te urmăresc o vreme, dar cu siguranţă nu regreţi nimic.
Mda…
Dacă aş reuşi să îmi păcălesc organismul să doarmă mâine până pe la prânz... Dar ştiu că n-o să reuşesc.
Abia aştept să vină vara, să stau cu geamurile deschise, să mă mut în camera cu balconul, să iau măsuţa aia cu scaune din... nu răchită, am un lapsus... să pot bea prima cafea la aer, să pun salteaua pe jos... Of, greu trec lunile astea hibernale!

Nu suport voci în dimineaţa asta. Trompeta lui Chris Botti e perfectă....
Somn puţin, pleoape grele, o zi încărcată stă lăbărţată în faţa mea, o discuţie lăsată suspendată în cuvinte grele aşteaptă, o bucată de soare difuz îmi face semn prin geam.
Îmi trebuie un dead-line, altfel nu sunt suficient de disciplinată în privinţa aia. După examene îl stabilesc...
Când nu poţi să eviţi rutina, ce faci?
Căutam ieri ceva şi am realizat că roşu-negru, roşu-verde, alb-negru etc. sunt combinaţii banale, previzibile. Pastelul e ideal. Pastelurile echivalează cu o femeie în lenjerie sexi, pe când combinaţiile alea categorice sunt ca una gata dezbrăcată. Uneori e bine şi aşa, de cele mai multe ori, nu.
Iar 1 şi cu 1 nu fac mereu 2. Se întâmplă şi să rămână, pur şi simplu 1 şi cu 1, atât.
Trebuie să caut un CD şi cu Botti. Cred că suna foarte fain la o calitate bună. Simplitatea trompetei cred că echivalează pe undeva cu cea a pianului.
Mi-e dor de căpşuni. Fără zahăr, fără frişcă, doar căpşuni.
Cred că o să intru într-un buzunar al zilei de azi, să stau discret acolo, altfel cuvintele alea grele o să-mi cadă şi parcă n-aş vrea încă.

În sfârşit, se apropie un weekend liber.
Şi decizie finală: vacanţa de vară = Portugalia. Abia aştept! Să vedem cum mă sincronizez cu alegerile... bine ar fi să se meargă pe varianta din toamnă.
Uf, iar tre’ să fug.

Saudade...

Saudade es un sentimiento de melancólico recuerdo de una alegría ausente, pero cuya fuente puede retornar en el futuro previsible. El término, que expresa una emoción ambigua, se ha considerado uno de los más difíciles de traducir, y es uno de los conceptos clave de la lengua y la cultura portuguesa; la saudade es la emoción predominante del fado, y alienta también la bossa nova brasileña. De origen portugués, y a su vez del latín, la saudade ha sido una palabra definitoria de dos culturas: la portuguesa y la brasileña. Saudade, ya sea una emoción, un sentimiento o un pensamiento, es una de las palabras más importantes de la lengua portuguesa. Es la raíz del fado y de la samba; se trata de una voz que contiene la esencia de la vida, la tristeza y la alegría, el pasado, el presente y el futuro en un instante simultáneo.

Nu reuşesc să dorm. Acum am timp, în sfârşit, şi nu pot... N-ar trebui să mă mir, pentru că am băut două cafele tari. Poate ceva mai încolo... dacă nu ies pe undeva.
Mai devreme îmi venise o idee, dar mi-am dat seama că nu e înţelept să o spun nimănui. Şi mi-am amintit că sunt o grămadă de întâmplări (nu ştiu dacă e cel mai potrivit cuvânt, pentru că e cam evaziv) pe care nu le-am spus nimănui, niciodată, nicio vorbă... Pur şi simplu am considerat că e mai sănătos aşa. Pentru toată lumea implicată. De fapt, nu ţin minte să fi avut vreodată plăcerea de a povesti anumite detalii. Există lucruri care trebuie să rămână personale, nu degeaba s-or numi aşa...
Iar s-a mohorât cerul. Nu e frig, doar plumburiu. Vreme de somn...
Cel mai potrivit song pentru azi:
http://www.divshare.com/download/2213347-a9a

Nu pot spune foarte exact de ce. Pentru că e relaxant, pentru voce, pentru că e unul dintre songurile la care tot revin periodic. (Mă enervează că nu îmi dau seama cum poti pune altfel linkul la song, să meargă direct adică.)
Am văzut nişte poze şi mi s-a făcut dor de ducă. Da’ până la vară mai e, aşa că, până una-alta, mă duc la somn. Sau film. Sau somn. Sau out.

Mişto CD-ul cu Marlene Dietrich, mi-a răzbunat toţi nervii de ieri, de la job. Are şi sunetul ăla de înregistrare veche, foarte foarte fain. O am şi pe Julie London, mai am de căutat câteva. Şi dacă mi-aş aminti unde era magazinul ăla cu vechituri, unde am văzut nişte gramofoane... mmmhmm, sigur iau unul. Ieri oricum mi-a râs sufletul, râs în formă de H.
Coffee, revista presei, music (da' nu în căşti, pentru că another one bites the dust, iar alea noi încă nu au ajuns).
Azi o să fie zi luuuungă, mâine vedem ce mâncare ştiu să facă ăia de la crâşma libaneză, vineri iar zi nesfârşită, sâmbătă examen, mrrrrrr!
Şi au apărut ghioceii, atât e de cald. Dacă ar rămâne aşa...

Azi şi ieri a fost cald. Spre 11 grade, senin, plăcut... Şi asta a venit la fix, mai aveam un pic şi nu mai suportam lumina aia difuză de iarnă. Chiar dacă nu o să ţină mult, a fost suficient, un respiro... Am profitat şi m-am plimbat. Şi m-am oprit într-o librărie, deşi am încercat să mă abţin. M-am împiedicat de o carte, cum era de aşteptat. M-a atras titlul şi coperta. Iar când am răsfoit-o am găsit unele pasaje care m-au convins. Cel puţin o lună nu o să am timp să o citesc, dar aveam nevoie de ea, aveam nevoie de ceva care să fie diferit de cotidian, de balastul în care mă învârt zilnic. Măcar să îmi reamintesc că există ceva diferit.
Mda, posibil să revin asupra ei după ce o parcurg. Mai devreme am încercat să găsesc un soi de recenzie a ei pe net. Mai bine nu o făceam... Din nou, aceeaşi incapacitate de exprimare, de exteriorizare, acelaşi text postat de cineva şi copiat apoi repetitiv de alţii. Învăţaţi să vorbiţi, oameni buni, să descrieţi ce vedeţi, ce simţiţi, să vă spuneţi părerea! Dacă nu ai nimic original de spus, mai bine taci, de ce să alegi să repeţi ca papagalul ce a spus altul... Într-o bună zi o să ne rezumăm să ne imităm unii pe alţii, ca maimuţele.

(Iar unii încearcă să mă atragă în nu ştiu ce comunitate a bloggerilor din oraşul ăsta. NU VREAU. Nu îmi plac turmele, nu îmi place să fiu parte dintr-o adunătură decât dacă şi cât aleg eu să fac asta. Există nişte limite în privinţa asta de care nu îmi place să trec. Şi mă irită familiaritatea deplasată la care se ajunge uneori, pentru că în astfel de cazuri grupul te alege pe tine, nu tu pe el. Nu-mi place să fiu legată prea mult, vreau să pot pleca atunci când simt nevoia, să nu mă simt obligată să rămân... În plus, n-am nici cel mai mic chef să scriu despre oraşul ăsta la modul civic, nu în timpul meu liber. E de ajuns că fac asta aproape 10 ore pe zi. În restul orelor vreau să fac doar ce îmi place, fără regulile impuse de alţii, e doar timpul MEU.)

Uf, pare că aş fi supărată. Nu, nu sunt, doar că am momente când aleg să resping prin tăcere. Ştiu că vorbele explicite ar jigni şi aleg să nu le rostesc. Fac doar un pas înapoi şi pun o barieră invizibilă între mine şi acei ei.

Există întrebări pe care le poţi pune doar în anumite momente şi, uneori, nu ţi se dă decât o şansă. Dacă nu pui întrebarea la timp, pierzi ocazia. Două fraze care mi-au plăcut, din carte. E genul de adevăr simplu, de situaţie des întâlnită, dar pe care puţini îşi bat capul să o pună în cuvinte sau să o spună cu voce tare. Linişte în octombrie. Aşa se cheamă cartea. Şi e scrisă de un bărbat. Da, există şi bărbaţi care vorbesc despre dragoste şi despre ce simt. Nu tuturor le e frică să se dezbrace. Un tip îmi spunea odată: Bărbaţii scriu mai mult proză scurtă, noi n-avem coaie pentru un roman. Există şi excepţii, desigur, dar... Totuşi, dacă mă gândesc suficient, cele mai bune romane pe care le-am citit sunt ale unor bărbaţi. Aşa că afirmaţia lui nu prea stă în picioare. Atâta doar că cei care preferă să pozeze în macho, care vor să pară mai bărbaţi fugind de sensibilitate ies mai mult în evidenţă. Dar asta nu înseamnă că cei diferiţi de ei nu există. Nu...
M-a prins un song de aseară, nu îmi iese din cap.
Să mai fac o cafea? E târziu...
Mi-am adus aminte de o discuţie de azi, de la cafea, şi mă întreb: oare dacă nu ar exista anumite reguli, cât ar mai rezista monogamia? Eu zic că suntem monogami (atât cât suntem...) doar pentru că ne sunt impuse nişte limite. Şi când spun monogamie nu mă gândesc la căsătorie, ci la relaţii, pur şi simplu. Ne tot amăgim că avem monogamia în sânge, dar nu e aşa...
Mmhmmm, mai bine mă apuc de învăţat, că plânge cursul ăla după mine.
Eh, bună era cafeaua aia, totuşi.
Şi iar am uitat să iau hârtie foto.

Tangoul a apărut în zona săracă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, în suburbiile din Buenos Aires. Iniţial, a fost un dans exclusiv al barbaţilor. Era vorba despre emigranţii europeni care, la începutul secolului XIX, au invadat capitala Argentinei şi pentru care nu existau suficiente femei. La vremea respectivă, doar 1 din 10 persoane din Buenos Aires erau femei. Originea cuvântului nu este clară. Unii spun că provine de la tobele africane (tan-go), alţii de la latinescul tangere (a atinge). Cert este că tango a început ca o muzică interpretată la bandoneon, pian şi chitară. A urmat apoi dansul, care a apărut în bordelurile din Buenos Aires. Cum cei care se învârteau pe acolo erau de naţii foarte diverse, aveau probleme în a se înţelege, aşa că, în timp, s-a dezvoltat un mod de comunicare non-verbală, cu conotaţii sexuale, prin intermediul tango-ului. O coregrafie care abuna în gesturi lascive şi temperamentale.
Ziceam de bandoneon… Spre suprinderea mea, oarecum, acest instrument a apărut în Germania. Surprinderea constă în faptul că e ţara cu oamenii cei mai rigizi şi mai reci pe care îi ştiu, cei mai puţin potriviţi cu temperamentul adecvat tangoului. Şi zic doar oarecum pentru că, totuşi, bandoneonul are ca strămoş acordeonul, tipic nemţesc. Emigranţii germani au fost cei care l-au dus în Argentina. Acum înţeleg şi de ce stilul arhiteconic întâlnit în câteva oraşe din Germania, stil care pe mine m-a cucerit, se regăseşte în Buenos Aires. Nu, în niciun caz nu e vorba de stilul medieval nemţesc, ci de cu totul altul.
Revenind la tango, în Europa a prins cel mai repede în Franţa, desigur. Nemţii îl considerau vulgar, indecent şi lipsit de gust. Lucru care nu mă miră, venind din partea lor. Trebuie să ai măcar un pic de pasiune în tine, ca să simţi tangoul...
Iar într-o bună zi tot o să ajung în Buenos Aires.

Zicea o colegă ieri că ar vrea să scrie un articol despre ce i-a spus nu-ştiu-ce medic cu privire la diferenţa dintre depresie şi nefericire. Păi depresia include nefericirea, e chiar nefericire la maximum, despre ce naiba diferenţă să mai vorbeşti??
Ce-i drept, tot mai multă lume a făcut o pasiune pentru a vorbi despre cât e de rahat viaţa. Culmea, sunt tocmai oamenii care nu au probleme materiale. Se ştie că sărăcia poate fi un motiv să te plângi, că atrage diverse probleme. Dar ăştia... Mai ieşiţi de pe internet, oameni buni, mai ascultaţi o muzică, dansaţi, mai coborâţi din maşini şi plimbaţi-vă... Cea mai bună terapie e contactul cu lumea, oamenii sunt cei care te vindecă. Fie că te enervează, fie că îţi plac, efectul e acelaşi: te scot din starea de doi bani în care te complaci.
Mda, ar fi mai multe de spus, da' iar sunt pe fugă. Aşa că botul în cafea încă cinci minute şi înapoi la nebunia zilnică.
E ceaţă. Sux.

Pauză. Am în cap numai aiureli din cursul ăla. Cine m-o fi pus să mă leg la cap...
Iar am dormit puţin, am nisip în ochi.
Cafea (a doua), căşti, play.
Oare ce zice fumândul despre povestea cu interzis fumatul în localuri? Poate ar trebui să îl întreb. Sau poate că nu... Sunt lucruri pe care e bine să le laşi să îşi urmeze cursul, să nu le dezgropi.
Iar să răspunzi la provocări poate fi riscant.
Vecinii mei cântăreţi par să fi revenit din vacanţă, se aude acordeonul şi vocea de manelistă a ăleia.
Curăţasem mai devreme mesajele de sărbători din telefon şi mă gândeam că obiceiul ăsta e cât se poate de stupid şi de ipocrit. Sunt oameni cu care n-ai vorbit de cine ştie când, poate şi de o juma’ de an, dar care, brusc, te fericesc cu un SMS formal. Ca să nu mai spun de alea care nici nu ştiu de la cine sunt... La câţi oameni sunt nevoită să dau numărul, cine îi mai ştie pe toţi?! Cel puţin de revelion am reuşit să mă abţin de la stereotipia asta. N-am trimis şi n-am răspuns. Cine se supără, să îi fie de bine, cu atât rămâne. De la singura persoană de la care mi-aş fi dorit nu a venit niciun semn. Miracolele nu se repetă, nu? Conştient nici nu aşteptam, de asta şi zic mi-aş fi dorit. Singura dată când s-a întâmplat m-a luat prin surprindere. A fost nevoie de accidentul ăla stupid, ca telefonul să sune şi să schimbăm câteva replici insipide. De ce se simt oamenii obligaţi la solidaritate când se întâmplă ceva rău? De ce doar atunci realizează că toate se pot termina într-o clipă şi mâine se poate să nu mai vină? Nu e mai bine să profiţi de orice ocazie şi să trăieşti ACUM? Mda, uite că sunt şi filosof de ocazie.
Iar e un cer bosumflat. Nu numai că nu mai ninge, dar azi noapte a plouat. Îmi închipui ce gheţuş o fi pe trotuare... Vreme scăpată de la balamuc. Atrage muzică lentă, care alunecă, lascivă oarecum. Chestie de imaginaţie.
Uite că s-a pornit iar ploaia...

Bulevardul Regina Elisabeta la 1957...

Nu reuşesc să termin textul ala. Da, nu pot. Am nevoie de o idee care nu vrea să se arate, ca să pot merge mai departe. Ce-i drept, a fost şi o perioadă cam zăludă... Totuşi, nu merge, şi basta! Uite, acum, de exemplu, scriu aici toate balivernele astea, în loc să mă gândesc la continuarea aia. Mda, trebuie să se întâmple ceva, ca să pot înainta. Şi cred că ştiu de ce m-am blocat. Nu e prima dată. În fine...
Şi dacă îi mai aud mult pe ăia de la ştiri cum se miră că ninge... Da, ninge, e decembrie (ianuarie, mă rog), e normal să ningă, wtf!
Azi, în birou, m-am camuflat în spatele unei căni cu cappuccino şi m-am mulţumit să fiu spectator la o discuţie ce se vroia pretenţioasă. Şi mă întreb oare de ce unii nu se mulţumesc să vorbească doar despre lucruri la care chiar se pricep? De ce trebuie să dea impresia că ştiu din toate câte ceva, când, de fapt, nu e aşa? Şi îmi aduc aminte de o vorbă de cândva: rău e să fii prost şi să nu-ţi dai seama.
Iar aici nu mai ninge (cred că în ciuda ălora de la ştiri) şi mie abia începuse să îmi placă. S-a mai luminat un pic oraşul ăsta lugubru. Ştiu că mă repet, dar, zău, ce le place unora aici? Că mare parte din zona veche a oraşului arată sinistru. E drept, există în lumea asta oraşe în care s-a păstrat arhitectura veche, în care s-au conservat centrele istorice. Dar alea sunt restaurate, arată frumos, cochet. Aici... totul arată de parcă timpul s-a oprit în loc undeva pe la al doilea război mondial. Străzi întregi în care ai impresia că eşti într-un decor de film vechi, alb-negru. Sunt deprimante... Vara, mai e cum mai e, avantajul verdelui. Dar iarna...
Mi-e poftă de cafea. Şi nu e ora potrivită, iar mi-am dat peste cap programul.
Totuşi, mai e mult până la vară. Mult prea mult. Mi-e dor de dimineţile de vară, de cafeaua băută pe balcon, de flori, de senzaţia plăcută pe care o ai când te retragi la răcoarea din casă sau când umbli desculţ pe parchet, de hainele uşoare, de zilele frumoaşe...